Acum la doi ani simt ca urmeaza o noua etapa in dezvoltarea lui Matei; spun simt, caci asa cum la fiecare etapa - ma refer la puseele de crestere, despre care promit sa scriu in curand - am devenit constienta de pragul pe care Matei il depasea cu succes simt si cred ca si de aceasta data, la acest nou prag al celui de-al doilea an de viata, vom fi bine. De aceast data, insa, cu siguranta pot spune ca nu este doar un puseu de crestere, ci cumva Matei se dezvolta comportamental intr-un ritm mult mai alert ca pana acum sau poate ca pana acum ritmul a fost alert, dar abia acum escaladeaza Everestul comportamentului copilului mic, ca un zvacnet, o strafulgerare si o explozie a paletei emotionalului sau.
Prea mare pentru a mai ganguri si a fi leganat, prea mic pentru a-i tine o disertatie pe tema comportamentului, Matei cauta in relatia cu mine noi si noi limite. Testeaza, apasa, impinge limitele, cauta si intinde resorturi, "cere" ingradiri pe care apoi le refuza, se aliniaza la reguli pentru ca apoi sa le incalce voit asteptand reactii, raspunsuri, gesturi, explicatii. Simt uneori ca suntem antrenati intr-un joc, pe o mare tabla de sah, in care noi suntem jucatori, regi si pioni in acelasi timp.
Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau. Nu e usor sa nu creezi un oarecare disconfort in jur cand esti compania unui copil de doi ani, daca esti in vizita de exemplu, si totusi nu-ti poti lipsi copilul de experiente si nici nu-i poti cere sa aibe rabdarea, preocuparile si mobilitatea unui adult, ar fi nefiresc, poate doar daca copilul in cauza ar avea procupari de geniu sedentar.
De unde stiu cum si cand sa-mi impun vointa? Alegerile sunt de obicei simple; prefer sa planga cateva minute pentru ca l-am deposedat de un obiect cu care s-ar putea rani, o vaza de cristal de exemplu, sau cu care ar putea rani pe altcineva, decat sa fiu martora unui dezastru doar pentru ca nu am luat atitudine; in rest micile experimente neinspirate le tratez cu Coltul pisicii (si reversul sau) sau, mai nou, cu Tabelul faptelor bune si a faptelor rele, mai exact cu un tabel ce infrumuseteaza frigiderul cu fete zambitoate, vesele ca recompensa pentru orice fapta buna si cu fete triste pentru orice fapta rea. Am simtit ca acum este varsta si momentul la/in care Matei este pregatit si poate incepe sa invete deosebirea dintre bine si rau, dintre faptele bune si rele.
Pe langa toate acestea simt totusi ca este nevoie de o alta nunata de adaugat in relatia mea cu Matei. Cuplul nostru copil-mama are nevoie de un up-grade pe dimensiunea comportamentala. Intai de toate am cautat sa-mi lamuresc paleta de culori care defineste Rasfatul si Alintul, dar mai ales am incercat sa inteleg diferentele dintre acestea.
Cu singuranta ca veti fi de acord ca rasfatul, asa cum il percep eu, este acea maniera prin care parintii isi manifesta dragostea, grija si atentia fata de propriul copil prin eforturile permamente, nerostite, constante de a oferi copilului siguranta palpabila a implinirii tuturor nevoilor sale, dar si a dorintelor ca raspuns sau nu la cererile copilului.
Cu toate acestea rasfatul poate fi interpretat in sensul lui negativ ca razgaiala, iar in jurul varstei de doi ani, "teribble twos" cum au numit-o psihologii, razgaiala este accesorizata cu acele tantrumuri pe care rar am intalnit copii sa nu le acceseze macar o data.
Rasfatul este, deci, din punctul meu de vedere o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturbeaza, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Problema tantrumurilor nu se pune in sensul ca micutii sa nu le mai faca, caci s-a stabilit deja ca majoritatea copiilor le fac, ci cum reactionam in fata acestor tantrumuri, si in sens, mult mai larg, cum (sa) reactionam in fata copilului rasfatat. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintiii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult - si nici in copilarie - sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
Aflaţi mai multe »
Prea mare pentru a mai ganguri si a fi leganat, prea mic pentru a-i tine o disertatie pe tema comportamentului, Matei cauta in relatia cu mine noi si noi limite. Testeaza, apasa, impinge limitele, cauta si intinde resorturi, "cere" ingradiri pe care apoi le refuza, se aliniaza la reguli pentru ca apoi sa le incalce voit asteptand reactii, raspunsuri, gesturi, explicatii. Simt uneori ca suntem antrenati intr-un joc, pe o mare tabla de sah, in care noi suntem jucatori, regi si pioni in acelasi timp.
Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau. Nu e usor sa nu creezi un oarecare disconfort in jur cand esti compania unui copil de doi ani, daca esti in vizita de exemplu, si totusi nu-ti poti lipsi copilul de experiente si nici nu-i poti cere sa aibe rabdarea, preocuparile si mobilitatea unui adult, ar fi nefiresc, poate doar daca copilul in cauza ar avea procupari de geniu sedentar.
De unde stiu cum si cand sa-mi impun vointa? Alegerile sunt de obicei simple; prefer sa planga cateva minute pentru ca l-am deposedat de un obiect cu care s-ar putea rani, o vaza de cristal de exemplu, sau cu care ar putea rani pe altcineva, decat sa fiu martora unui dezastru doar pentru ca nu am luat atitudine; in rest micile experimente neinspirate le tratez cu Coltul pisicii (si reversul sau) sau, mai nou, cu Tabelul faptelor bune si a faptelor rele, mai exact cu un tabel ce infrumuseteaza frigiderul cu fete zambitoate, vesele ca recompensa pentru orice fapta buna si cu fete triste pentru orice fapta rea. Am simtit ca acum este varsta si momentul la/in care Matei este pregatit si poate incepe sa invete deosebirea dintre bine si rau, dintre faptele bune si rele.Pe langa toate acestea simt totusi ca este nevoie de o alta nunata de adaugat in relatia mea cu Matei. Cuplul nostru copil-mama are nevoie de un up-grade pe dimensiunea comportamentala. Intai de toate am cautat sa-mi lamuresc paleta de culori care defineste Rasfatul si Alintul, dar mai ales am incercat sa inteleg diferentele dintre acestea.
Cu singuranta ca veti fi de acord ca rasfatul, asa cum il percep eu, este acea maniera prin care parintii isi manifesta dragostea, grija si atentia fata de propriul copil prin eforturile permamente, nerostite, constante de a oferi copilului siguranta palpabila a implinirii tuturor nevoilor sale, dar si a dorintelor ca raspuns sau nu la cererile copilului.
Cu toate acestea rasfatul poate fi interpretat in sensul lui negativ ca razgaiala, iar in jurul varstei de doi ani, "teribble twos" cum au numit-o psihologii, razgaiala este accesorizata cu acele tantrumuri pe care rar am intalnit copii sa nu le acceseze macar o data.
Rasfatul este, deci, din punctul meu de vedere o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturbeaza, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Problema tantrumurilor nu se pune in sensul ca micutii sa nu le mai faca, caci s-a stabilit deja ca majoritatea copiilor le fac, ci cum reactionam in fata acestor tantrumuri, si in sens, mult mai larg, cum (sa) reactionam in fata copilului rasfatat. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintiii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult - si nici in copilarie - sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
