Am cărat pietre cu sufletul meu
Şi lacrimi am stins cu focul iubirii.
Speranţa ucisă în vuiet lumesc,
Adusă a fost de darul luminii.
Am muncit în cariera disperării
şi-am urlat înlăuntrului meu;
Cine putea oare să-mi coboare durerea
în genunchii plecaţi spre numele Tău.
Câţi ar fi vrut să mă vadă plângând,
întristată de lume, de oameni, de mine?
Şi cine-ar fi stat să-mi cânte plângând
Că lumină mai e; dar vreme puţină?
Câte stele s-au stins în Tine
Ca să poţi zâmbi pentru lumea întreagă?
Si câte lumi-galaxii ai parcurs
Să-mi arăţi ca eu iţi sunt dragă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu