În micile universuri în care copiii îşi duc existenţa...
nimic nu este resimţit mai acut
decât nedreptatea.
(Charles Dickens, scriitor britanic)
Cati dintre noi ne-am oprit pentru ca - macar o data – sa intervenim si sa schimbam ceva in viata unui copil; sa corectam o fapta injusta, sa indepartam o teama, sa alinam o suferinta? Responsabilitatea de a asigura copiilor protectie si asistenta in realizarea si exercitarea drepturilor lor revine statului si autoritatilor administratiei publice locale. Dar oare aceste responsabilitati apartin exclusiv acestor institutii?
E adevarat ca statul, prin implementarea politicilor in domeniul nediscriminarii, va face marea schimbare in sistemul exercitarii / respectarii drepturilor fundamentale ale omului si, implicit, ale copiilor, dar oare va fi de ajuns schimbarea legislatiei, in sensul adoptarii unor norme speciale privind drepturile copiilor? Sau eset necesara schimarea modului in care sunt priviti copii defavorizati, copii care nu beneficiaza de protectia parintilor, a unui camin sau tutore? Oare o singura fapta buna ori implicarea voluntara in viata copiilor dezavantajati ori nedreptatiti sunt suficiente alaturi de implicarea statului pentru a influenta ori a schimba mentalitatea adanc inradacinata a societatii romanesti, si nu numai, astfel incat copii sa nu mai fie priviti ca subordonati adultilor? Personal, cred in puterea exemplului, iar daca exemplul aduce un mesaj pozitiv si poate schimba situatia - chiar si de moment - a unui copil, atunci gestul trebuie facut!
Martora involuntar al unei scene din viata a trei copii cersatori priveam cum acestia numarau, in cor, moneda dupa moneda pana cand chiote ascutite insotira zornaitul banutilor si al succesiunii de bancnote sifonate. Au intrat toti trei in cofetaria in care i-mi beau, de obicei, cafeaua si apropiati de vitrina cu dulciuri servite, expuse, socoteau cu entuziasm ce-si pot alege fiecare. Rasetele lor si pofta manifestata prin plescaituri, rare, zgomotoase au atras nu doar atentia vanzatoarei de dulciuri, ci si a clientilor dezmortiti un pic din ritmul lent al unor discutii soptite deasupra cafelelor fierbinti.
Am tresarit surprinsa cand cel mai mare dintre copii fu prins de gulerul hainei kaki si impins inapoi, spre usa. Gestul brutal ii intimida pe cei mai mici care il urmara fara sa se potriveasca, fara sa ridice priviri intrebatoare. In potopul de injurii aduse de vanzatoarea de dulciuri am auzit doar un singur cuvant spus de mezinul grupului: „amandina”. Un singur cuvant rostit scurt, umil ca o ultima doleanta a unui om fara putere, fara viata.
Aflaţi mai multe »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu