Pe Mihaela si Delia le-am cunoscut in parc, intr-o zi de inceput de vara. Mihaela e o codana satena, cu parul lung, bogat imbracandu-i umerii in bucle satinate, cu ochii atat de verzi incat parca in ei se oglindeste tot aurul verde al Terrei, inalta si atat de delicata incat pare o zeita coborata dintr-un templul roman.
Daca viata anterioara nu ar fi doar o poveste as spune ca pe Mihaela o cunosc din vremurile cand romanii conduceau lumea. Are in fiinta ei ceva statuar, de alteta romana si numai vocea si gesturile ei delicate, studiate o tradeaza ca-i din zilele noastre. Altfel, pare coborata din tablourile imaginative e care ti-i le inspira scrierile lui Lloyd C. Douglas. Asa o percep eu si poate, cine stie, am impartit candva acelasi imperiu...
...Dupa politeturile obisnuite ale primelor zile in care ne-am reintalnit, zi de zi, cu bucurie in locul de joaca al celor mici, Delia si Matei, au urmat saptamani ce s-au transformat apoi in anotimpuri vesele, colorate, pline care ne-au insotit prietenia ce s-a infiripat intre noi si copii nostri. Prietenia noastra a trecut firesc prin toate etapele unei noi prietenii si fara sa stim, fara efort, fara probe, fara comparatii ori cereri legatura sufleteasca dintre noi a devenit parte a vietii noastre. Matei si Delia sunt crescuti, practic impreuna si au fost separati doar de vreo trecatoare raceala, din grija pentru sanatatea celuilalt.
In prezent nu mai pot spune ca Mihaela e prietena mea, caci e cu mult mai mult decat atat; e parte din familie, i-mi e sora/prietena/confidenta/ajutor-la-nevoie/bucuria-unei-noi-zile/apelul telefonic-pe-care-il-astept-dimineata/cafeaua-micului-dejun si multe alte sintagme care definesc obiceiurile unei familii, iar Delia e si copilul meu, ca si Matei; pana si dulciurile, jucariile le cumparam in dublu exemplar, ne consultam zilnic cu privire la meniurile lor, orele de joaca si de somn si toate celelalte lucruri de care se preocupa mamicile.
Avem impreuna atat de multe amintiri, clipa-de-clipa: vacante, excursii, pelerinaje, atat de multe aventuri si experiente noi pe care le-am trait alaturi, ca o familie, incat primul lucru pe care mi-l amintesc este, fara indoiala, veselia si bucuria care ne insotea epuizarea dupa o zi plina de drumetii, de joaca, de picnicuri sub soarele caldut si zambitor.
Imi amintesc de mirosul ierbii si al pinilor dupa o ploaie trecatoare de vara cand ne adaposteam sub increngatura batranilor copaci, cu bebelusii in brate, iar apoi radeam la soare sa alunge ploaia, dar cel mai mult ma incanta sa-mi amintesc rasul, rasul acela descatusat care transforma oboseala noastra in chicote molipsitoare, in versuri cantate copiilor nostri care tropaiau cu piciorusele lor mici intr-un ritm ludic incercand sa semene a dans...
Imi amintesc nenumarate tablouri, in creta, desenate pe asfaltul maturat de vant, de fermele cu animalute de plastic pierdute prin iarba, de nenumaratele jucarii aduse, zi de zi, in parc spre bucuria toturor copiilor prezenti, de calmul si linistea pe care le asteptam cand prichindeii incercau sa adoarma in londourile lor sport, echipate de joaca-dejun-somn, de tacerea si tihna din sufletele noastre cand ii priveam dormind...
Imi amintesc lacrimile sterse de sub gene pentru primul genunchi julit a lui Matei. Imi amintesc cum jeleam fiecare melc strivit de manutele lor mici si iscoditoare, cum le pazeam pasii sa nu striveasca gaze, i-mi amintesc colectia de pietre-ghinde-flori comuna prichindeilor. Imi amintesc, duios, de primul "Doamne' ajuta!" al Deliei, in manastire, care (am gandit atunci) a mantuit omenirea prin simplitatea si puritatea ei, ca si cum copila - inger cu ochii azurii il cuprindea pe Dumnezeu in palmele ei mici si albe si-i susotea ca meritam sa existam doar pentru ca spune ea.
Imi amintesc cum copii nostri, Delia si Matei dansau sub cerul liber, razand cu ochii, cu buzele, cu inimile lor mici radiind de fericire, atata fericire incat si alti copii se alaturau dansului lor, aplaudand si chicotind de bucurie. Toata muzica din lume era pe buzele noastre si uneori de opream sa ne odihnim pe trifoiul cald, spre bucuria picilor, iar noi ramaneam tacute si incantate caci ce e mai frumos si mai hazliu decat sa privesti doi prichindei mergand de-a busilea, prin iarba, numarand parca florile roz-albe, rasarind apoi in picioare pentru a fugari fluturi si vrabii?!
Imi amintesc toate acestea si multe altele doar dintr-un zbor al gandului si ma face sa-mi fie atat de dor de toate anotimpurile trecute, de toate lunile, zilele, clipele zburate in etern si nu ma face decat sa-mi doresc, iara si iara, alte anotimpuri, in nesfarsite culori, aventuri, bucurii si zambete cu Delia si Mihaela...
by Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu