Triunghiul de Lumina

    Tati a revenit acasa dupa cateva zile de absenta, si dupa ce epuizam pupicii ramasi in stoc din zilele de absenta, ne cocotam tustrei in canapea intr-o stare de joaca-iubire-dor-regasire. Ii cuprind cu privirea, cu inima, cu mintea sufletului meu pe tati si pe Matei si-L rog pe bunul Dumnezeu sa-i binecuvinteze cu pace, iubire, lumina pe amandoi. 

    Ma gandesc, fugar, ca Dumnezeu binecuvinteaza flori, copii, animale, case, casatorii, prietenii; mai simplu spus: fiinte, obiecte, relatii. Gandul alerga si-si ia si mai mare avant... ma rog lui Dumnezeu sa binecuvinteze relatiile dintre noi, sa trimita Lumina si Iubire pe relatiile: tati - Matei, Matei - mami, adica eu, si pe relatia noastra, parintii lui Matei.

     Un triunghi de Lumina, un triunghi al iubirii. Gandurile colinda la cer, inapoi si iarasi la cer...imi spun mie insami ca doua triunghiuri suprapuse formeaza o stea (iubeam geometria candva) si ma intreb daca Dumnezeu a avut geniala idee de-a ruga Ingerii sa ridice la cer toate triunghiurile de lumina sub forma de stele si-a luminat cu ele cerul inoptat; stele mari, imense, luminoase daca parintii sunt departe si stele mici orbitoare daca parintii si copii sunt imbratisati. Si apoi imi mai spun ca probabil pe Calea Lactee stau toate stelele celor cale sunt, chiar acum, imbratisati.

by Maria 

Fericirea de a fi copil

        Dante cu mama si cu tata la plimbare. Totul e alb in aceasta iarna generoasa prin zapada daruita. Ne tinem toti trei de mana. Deodata Dante se desprinde din mainile noastre si in hohote de ras se intinde pur si simplu pe jos in zapada (care-i cam batatorita de picioarele trecatorilor, dar ce conteaza...). Rade si da din manute si picioruse, priveste incantat cerul  si transmite bucuria si fericirea simpla  cu toata fiinta lui. Toti trecatorii se opresc macar pentru o clipa si zambesc, sau rad , dupa cum le e starea de spirit. Iar noi ne simtim cu inima zburand pentru minunea care ni se intampla. 

       De cate ori nu am simtit oare si noi acest imbold de a ne bucura de o anumita clipa si a o face memorabila?  De ce ne oprim sa ne exprimam uneori euforia unui moment si il lasam sa treaca pe langa noi? Copiii au acest dar de a ne face sa ne reamintim ce frumoasa e clipa....     by vavaly

Boboteaza

   Conversatii cu Ana

    Boboteaza, ii spun Anei, inseamna pentru mine un prilej de sfintire, de reinoire a mea - ca suflet si trup - si a tot ceea ce ma inconjoara. Daca Craciunului inseamna Nasterea, atunci Boboteaza este Botezul. Asa simt, astfel vad lucrurile, nu stiu cum altfel sa simt aceasta sfintire a tot ceea ce este, fiinteaza, in jurul meu: ape, oameni, animale, case. 

    Postul din ajunul Bobotezei e un post de pacate, o oprire de la a gandi/face/spune ceva, orice, impotriva binelui. Maine mamicile, gospodinele, bunicile si ele mame la randul lor impreuna cu toti credinciosii vor merge in casa Domnului si se vor impartasi dupa postul din ajunul Bobotezei cu cuvantul lui Dumnezeu, iar apoi vor veni fiecare pe la casele lor sa-si sfinteasca casele, familia si chiar animalele. 

    Toate au un rost al lor, o logica si o anume cursivitate a evenimentelor - post, impartasire, sfintire. Sfantul Ioan Botezatorul cerea celor veniti la botez martusirisea pacatelor, iar apoi ii boteza in apele Iordanului promitandu-le sfintirea cu Duh Sfant la venirea lui Iisus. Iata deci, ca toate se incep cu pasi mici, intai postul, apoi botezul, apoi sfantirea cu Duh Sfant. Credinta are treptele ei; nu poti sari, nu poti trisa, nu te poti tocmi pentru o treapta mai inalta, trebuie doar sa vrei, sa crezi, sa "lucrezi" cu tine insati. Parintii fac un mare favor copiilor botezandu-i si neamul romanesc face un favor  generatiilor urmatoare pastrand traditia botezului particular. 

    Matei este botezat pastrand traditia parintilor nostri, iar de la nastere si pana acum la varsta de doi ani, impreuna, cu pasi mici invatam despre Dumnezeu, mergem duminica la biserica si Matei primeste impartasania, ne inchinam fotografiilor de familie ale lui Dumnezeu, adica Maicutei, Pruncului Iisus si Sfintilor. Incerc sa-L cunosc, sa-L invat, sa-L ascult si ...cred!

    Incerc in fiecare dimineata sa-i dau lui Matei anafora si aghiazma, dar uneori uit. Matei are un Inger pazitor puternic asa ca-l indeamna de se serveste singurel cu "painica de la preot" cum ii spune Matei si bea "apa", amandoua lasate la indemana. Cu mirul umbla in buzunar cum umbla preotul cu busuiocul, adica pretutindeni si la orice ora. 

    Seara inganam impreuna Ingerasul meu, iar apoi ii cant "Tatal nostru" ca sa adoarma linstit, senin si mi se pare cumva ca astfel il las adormit in bratele Maicii Domnului. Nu-mi este teama de noapte, de singuratatea si tacerea in care se cufunda adormind. E in brate sfintite, in brate de lumina, in brate divine!

    Toate aceste gesturi sunt in mine, trairea lui Dumnezeu, credinta, cumva ca si cand in spirala ADN-ului meu o gena dominanta se manifesta cu putere, iar unicul ei rol  este implinirea mea ca fiinta spirituala. Imi reprosez multe, mai ales lipsa rugaciunii formale, un ritmul zi-noapte, dar am uneori trairi calde, tandre pline de duiosie si blandete asa cum cred eu ca sunt ingerii si sfintii, ca o rugaciune a inimii nerostita dar simtita.

   Astazi am stat imbratisata cu Matei, in tacere, nemiscati ascultandu-ne unul altuia respiratia si simteam ca suntem imbrasisati la randul nostru de apiri mari si albe, calde, de lumina. Chiar si acum amintindu-mi acea stare de iubire ma infior la gandul ca Ingerii nostri protectori se fac simtiti si ne imbratiseaza cand, in tacere, sufletele noastre rezoneaza pe unda iubirii. O iubire senina, pura, intre copil si mama. 

    Acesta a fost ajunul Bobotezei pentru noi -  iubirea tandra si simpla intr-un post al unui moment de tacere cand imbratisati de ingeri ne-am ascultat fiintele launtrice. Maine ne vom sfinti! Ne vom sfinti cu apa sfanta si binecuvantata! Cred cu tarie in puterea vindecatoare, curatitoare a aghiazmei asa cum cred in vorbele parintelui duhovnic "fiecaruia dupa credinta sa", asa cum cred cu tarie in vorbele Domnului, asa cum cred cu tarie ca nu gresesc invatandu-l pe Matei despre post si sfintire. Simt asta, cu toata fiinta mea, in fiecare clipa in care ma gandesc la Hristos...

       

    Ana: Despre nestricaciunea apei sfintite sau minunea aghiasmei. 

    "In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste aghiasma cea mare, care are darul nestricaciunii. In timp ce o apa nesfintita se altereaza in scurta vreme, aghiasma nu se strica niciodata. Dupa zeci de ani de pastrare in vase inchise sau deschise, ea isi mentine prospetimea, gustul si darul ca si in ziua cand s-a scos din izvor. 

    Este si faptul acesta o dovada ca adevarul de credinta este numai in Biserica Ortodoxa; ca „Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede”, pe Care Fiul L-a trimis (dupa inaltarea Sa la cer - in ziua de Rusalii) peste Sfintii Apostoli si peste Biserica apostolica prin lucrarea Sfintelor Taine, Isi face lucrarea in mod desavarsit numai in Biserica adevarata - ortodoxa.

   Voi aminti aici un fapt istoric deosebit, care intareste cele scrise mai sus. Dupa ce Mihai Voda Viteazul a intrat triumfator in cetatea Alba Iuliei, unind (desi pentru putina vreme) cele trei principate romanesti, a dorit sa cinsteasca acest mare eveniment si sa aduca multumita lui Dumnezeu pentru aceasta biruinta, prin construirea unei biserici-catedrale in cetatea Alba Iulia; precum facea si Binecredinciosul Voievod Sfefan Cel Mare si Sfant si alti domnitori romani in urma marilor victorii asupra armatelor dusmane. Dar cum in Alba Iulia , pe langa ortodocsi, erau si catolici, s-a facut mare neintelegere si sfada pentru pretentia pe care o avea fiecare din cele doua tabere de a le apartine noua biserica pentru cultul lor. 

    Atunci, inspirat de Dumnezeu, „Mihai Voda crestinul”, pentru a face pace intre ortodocsi si catolici, le-a propus: „Sa iesim cu totii in poiana cetatii; ortodocsii cu preotii si credinciosii lor, iar catolicii la fel, cu preotii si credinciosii lor, si separat fiecare ceata, prin preotii ei, sa savarseasca slujba sfintirii apei (adica sfestania - aghiasma), si la care aghiasma va ramane nestricata, a lor sa le fie noua biserica“. Propunerea a fost primita si executata intocmai. 

    Dupa slujba, in fata voievodului, s-a pus aghiasma in doua vase separate, care s-au sigilat si pecetluit cu pecetea domneasca si s-au pus in custodie cateva saptamani; dupa care, facandu-se cercetarea, au gasit aghiasma ortodocsilor nestricata, cristalina si proaspata, ca luata atunci din izvor, iar a catolicilor se alterase. 

    Ce a urmat e usor de inteles: biserica s-a facut pentru ortodocsi si strajuieste triumfal cetatea Alba Iuliei pana astazi, sub numele de „Catedrala Reintregirii”, cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest eveniment - minune - se afla scris in analele de istorie ale vremii, care se pastreaza la Biblioteca Academiei Romane, unde se pot cerceta spre convingerea indoielnicilor."

                                                                                                       Arhim. Gavril Stoica 

                                                                                       Sfanta Manastire Zamfira

                                                                                 Lumea credintei, anul III, nr. 1(18)

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/despre-harurile-bobotezei-68404.html

by Maria

Rugaciune pentru copii

    Merg cu Matei sa colindam asistati de un clopotel si acompaniati de vocea mea care-si mai aminteste, inca, colindele copilariei. Bunicii ne primesc cu cozonaci, nuci si portocale. Printre colindatorii adusi de sarbatori mai aproape de cei dragi se afla si singura stra-bunica a lui Matei. Elena e octogenara, senioara rudelor, plina de povestiri ale propriei copilarii, dar mai ales un paradox in sensul in care ascultand-o te intrebi unde incap - privindu-i statura de bunicuta parca topita sub soarele vremii - atatea povesti cu talc, proverbe, povete cu parfum din vremea lui Pacala si Tandala, atatea zambete nefarsite.

    Continui sa ma intreb unde are ascunsa rezerva de rasete si chef de joaca. Ii privesc ochiii vii, jucausi si veseli. Il invata pe Matei colinde. Matei asculta rabdator, o perioada, dar mai apoi il vad un pic nelinistit ca o framantare interioara nerostita inca; a descoperit ca strabunica poarta in picioare papucii de casa pe care, de regula, ii incalt eu cand ne aflam in vizita la bunici. Insista sa o descalte pe strabunica de papucii in culoarea firului de iarba iesit intaia oara de sub zapada. 

    Incerc sa anticipez ce va urma si nu las ca noua lui descoperire sa ia amploarea unui conflict, asa incat il sfatuiesc pe Matei, blajin si delicat, pe un ton compasiv, sa-i lasa incaltarile de panza strabunicii caci va raci si-o va durea burtica fara ei. Matei asculta atent explicatia pe care simt ca o aproba ca fiind logica, fara sa dea semne, insa, ca ar avea de gand sa-si intrerupa cursul actiunii. 

    Il dam ragaz, in liniste, sa ia singur o decizie, fara sa intervenim dincolo de explicatia deja data. Matei o deposedeaza pe strabunica de verzii mergatori, ma incalta pe mine cu verzii papuci molateci, dar nu se opreste aici; aduce alta pereche de papuci pufosi de casa si i-si incalta strabunica "ca sa nu doara burtica" ne spune el. 

    Suntem cu totii, adulti-spectatori, uimiti de intelegerea de care Matei a dat dovada. Si-a pus ordine in lumea lui mica "papucii lui mami" revin la posesorul de drept, adica eu, iar bunica primeste ca recompensa a darniciei tacite o noua pereche, pufoasa si primitoare, de papuci de casa. Matei primeste admiratia tuturor, exclamata molcom si bland, eu sunt acoperita de priviri increzatoare si lucinde a bucurie si apreciere. 

    Mi s-a strans inima cat un purice de emotie si duiosie, am simtit ca-mi zboara sufletul pana la cer si inapoi, si am (re)inteles pentru a nu stiu cata oara ca Matei e un spirit batran care detine ca zestre astrala compasiunea, bunatatea, blandetea, intelegerea, darnicia. Nu de putine ori l-am privit pe Matei ca pe un copil in care se ascunde un adult, un batran intelept sau poate puritatea si dragostea din el il fac sa manifeste calitati de finete sufleteasca. 

    Dovada aceasta de gratie, grija, intelegere si iubire neconditionata pentru cei din jur, cunoscuti sau nu, m-a dus cu gandul la puterea rugaciunii unei mame pentru copilul sau, la orele intregi de laptare, cand leganandu-l pe Matei la sanul meu sau adormind imbratisati seara de seara ma cufundam in vise inganand o mica rugaciune: 

    "Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Maicii Tale si a tuturor Sfintilor, coboara in sufletul lui Matei si daruieste-i somn linistit, sanatate, crestere fireasca, nadejde, credinta si dragoste si impreuna cu el si tuturor copiilor din lumea intreaga!"

    Dovada aceasta gratuita de delicatete a lui Matei si intelegere a nevoilor celorlati, fie ei adulti sau copii care isi aroga o jucarie sau orice altceva, ma rasplateste cumva sufleteste si-mi intareste crezul ca Dumnezeu asculta rugaciunile mamei pentru copilul sau. Rugati-va pentru copiii vostri, rugati-va pentru copiii din lumea intreaga!

by Maria

     

Craciunul in Ajun

    Buna dimineata, dragele mele Raze-de-Soare! 

    Eu inca mai dorm, v-am scris intreaga noapte cuibarita sub brad, am postit toata noaptea de vise... Acum imi e dor de Matei asa ca tradez dimineata si fug in bratele lui de copil sa-mi ascund fata...
    Da, e Ajunul! Astept sa se nasca IIsus si sa-mi spuna c-a venit pentru toti. Cantati colinde in casele voastre, in ganduri, in jocuri, in imbratisarile calde daruite cu grija copiilor-ingeri din vietile voastre traite'n Hristos.

   Va iubesc, aveti grija, rugati-va Tatalui pentru ca micul, nou-nascutul, Hristos sa sporeasca in sufletele copiilor-ingeri, dar mai ales sa sporeasca iubirea, libertatea si pacea din sufletele noastre de mame, precum il iubeste Maicuta pe pruncul Hristos.

Cu toata iubirea din mine copiilor-ingeri Delia, Dante, Matei, 

prietenelor mele de suflet Mihaela, Valerica (vavaly) si Ana

 si tuturor cititorilor nostri.

Craciun Fericit!

by Maria 

Nasterea Domnului

    Se apropie Craciunul; momentul, pentru mine, cand cred ar trebui sa renastem cu totii ca prunci. Sa ne redefinim gandurile, sa eliminam memorii negative, frustrari, sa renuntam la orgolii si sa ne imbratisam cu puritatea gandurilor de copil. Simt pretutindeni, dar mai ales in preajma copilului meu, Matei, cum toate dorintele copiilor se ridica la cer sub forma de dorinte-gand imbratisand cerul. Simt milioane de rugi puerile, neimbracate in false memorii, dar mai ales rugaciuni pure, din suflete mici de copii cum urca la cer ca spirale de zambet amestecat cu divinul din noi.

   Nasterea Domnului nu e doar prilej de sarbatoare langa bradul frumos impodobit, ci minunata ocazie de a ne aminti, fiecare de Bethlehem-ul din sufletul nostru. Sa vizualizam pestera, simbol al intunericului din noi in care Domnul nostru Iisus Hristos se naste sa aduca Lumina, Pacea, Iubirea. La miezul noptii, duminica, se va naste pruncul Iisus. (Nu intamplator, desigur, caci Dumnezeu a facut Lumina intr-o zi de duminica, iar din punct de vedere calendaristic este duminica in care ziua creste, iar noaptea scade.)  

  Simt - ca om - ca de fiecare data, de Craciun, renasc - ca prunc - in bratele Maicii Domnului. Ma cuibaresc in bratele Ei de iubire si-mi recastig pacea inimii. Ca mama insa, imi primesc pruncul, in fiecare an de Craciun, din bratele Domnului, de parca rememorarea Nasterii Domnului imi readuce in suflet emotiile primei iubiri ca mama. Imi privesc pruncul, eu insami percepandu-ma ca un copil in bratele de lumina ale Maicutei si, aninati langa Inima Ei ne simtim imbratisati de vibratii divine. Si nu suntem singuri, caci alaturi de noi sunt mamele si copii din lumea intreaga. 
    Privesc in jur, sunt mame si copii... o multime de luminite zglobii, de zambete materne de fericire, de imbratisari tandre, atente, de intrebari si raspunsuri aninate deasupra cerului lor ca si cum copiii din lumea intreaga detin raspunsul universal valabil al tainelor lumii. 
    Da, copiii sunt mici duhovnici ai sufletelor noastre. Ei stiu sa stearga lacrima unei mame fara dojana, stiu sa imbratiseze fara sa ceara, stiu sa iubeasca cum noi am uitat, stiu sa priveasca in ochi fara teama, stiu sa se bucure doar pentru ca sunt, stiu sa rada pentru ca e dimineata, stiu sa nu judece, stiu sa aduca iubire, lumina si pace ca pruncul Iisus in caminele noastre, nu doar de Nasterea Domnului, ci in ajunul fiecarei zile vietuite alaturi de ei.

    Iubesc Craciunul in sensul lui religios ca redescoperire a copilariei uitate, ca bucurie nestirbita dintr-o inima de copil, ca emotie dintr-un suflet neintinat de pacatele vremii, ca iubire de Dumnezeu - Lumina Cea Adevarata a trairilor mele, dar mai ales ca fericirea mea de mama cand il privesc pe micul Matei si ne imbratisam intr-o calda unire de suflete pereche, de dragoste nerostita, doar simtita, de unire cu Dumnezeu. 

    
    Simt Craciunul ca momentul incununarii jocului de-a Ingerii cu Mateiul meu mic, cand doar ne privim, si fara vorbe, rostim "te iubesc!"; fara cuvinte, fara atingeri, fara lacrimi, fara a cere, fara suspine, fara sperante si fara promisiuni. Doar noi doi, ochi in ochi, cu Ingeri in inimi, cu Dumnezeu nerostit pe buzele noastre, cu Lumina in constiinte si Pace in suflete nostre mici, suave, purtate la Ceruri de Arhangheli mareti, ca biruitori voievozi de lumina ce poarta in ei memoria dragostei mele de mama si puritatea scumpului meu Matei.  

    Alaturi ne este intreg universul si, impreuna cu dragostea tuturor mamelor din lumea intreaga si invaluiti de puritatea, creativitatea, neprihanirea, lumina, firescul, iubirea copiilor lor, aninati in bratele Maicutei Domnului, suntem toti, dar toti, ca intr-o icoana, familia cea mare si unita a lui Dumnezeu.

Craciun Fericit!

by Maria
P.S: Da, copiii sunt duhovnici ai sufletelor noastre. Aveti dovada aici:

Experimentul Zaica: „Am descoperit similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi“

Ştefan IONESCU-BERECHET

Duminică, 01 Iunie 2008

    Dorel Zaica este artist, scriitor şi un profesor îndrăgostit de lucrul cu copiii. Atât de îndrăgostit, încât a pus la punct un experiment şi o metodă de păstrare a imaginaţiei de copil. De ce trebuie să conserve adultul cât mai mult din gândirea copilului? Ne-o spune chiar Dorel Zaica: 
    Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi «incendiază» propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman, de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antrenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei.“ Despre uimitoarea lume interioară a copiilor, în interviul care urmează.

    Domnule profesor, v-aţi dedicat întreaga carieră şlefuirii celor mai fragede talente. Ce v-a determinat să exploraţi universul magnific al copilăriei, cum v-a venit ideea?

    Ideea mi-a venit foarte simplu, ca urmare a unei păţanii. M-au rugat într-un an prietenii să fiu Moş Crăciun, pentru că, fiind profesor, mă pricep mai bine să stau de vorbă cu copiii. Trecuseră şapte ani de când activam în învăţământ. M-au îmbrăcat în nişte haine aduse din recuzita unui teatru şi am sosit la domiciliul cu pricina. Din clipa aceea, părinţii nu au mai existat pentru ei.Toţi s-au strâns în jurul meu şi i-am rugat să ia loc. Încercam să stau de vorbă cu fiecare în parte, cu intenţia de a scoate măcar două-trei vorbuliţe de la ei şi dorind să mă simtă cât mai apropiat de sufletul lor.

    Dar s-a întâmplat următorul lucru. La tirul de întrebări banale, o fetiţă îmi răspunde, printre altele, că ea stă în Balta Albă, lângă lift. Şi am realizat că acest răspuns aproape caricatural avea, de fapt, o logică a lui, deoarece blocurile din acel cartier erau îngrozitor de asemănătoare, întinzându-se pe o suprafaţă foarte mare, lipsită de parcuri, biserici, săli de sport sau terenuri de joacă. Ele aveau aspectul unor ghetouri şi, de aceea, pentru copil punctele de reper nu mai puteau fi cele din vechiul oraş. Acest răspuns caricatural l-am asociat imediat cu desenul copilului care e fermecător în sinceritatea lui, care e la fel de laconic exprimat. 
    De atunci întrebarea care m-a frământat era: dacă copilul care desenează şi pictează este acelaşi care rosteşte sau scrie un gând, nu ar trebuie oare să-l „căutăm“ pe copil de gânduri, să-l punem în situaţii favorabile de a scrie şi a rosti cel puţin tot atât de multe câte găsim prilejul de a-l determina să deseneze. Şi am pus ani de zile întrebări copiilor, la început cât mai variate, apoi clasificate pe domenii care cuprind şcoala, familia, timpul liber, jocul, deci tot ceea ce e legat de universul lor imediat.

    „Copilul e între diavol şi Dumnezeu“

    Imediat după Revoluţie, s-a găsit prilejul de a-i chestiona şi pe teme religioase. Dar nu m-am putut repezi imediat pe acest nou tărâm, deoarece primele întrebări pe care mi le-am alcătuit aveau stângăcia lor. Cel care pune întrebări trebuie să ştie să rostească gândurile respective, termenii aceia trebuie înţeleşi. De frică să nu fac tot felul de gafe, am început să citesc. Şi am descoperit cea mai minunată literatură, încărcată de înţelepciune. Dacă am cunoaşte cu toţii această literatură şi am începe să mergem mai des la biserică, sunt convins că nu ar mai exista maldărele astea de mizerii din jurul nostru.

Copilul e între diavol şi Dumnezeu, căci filmele de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt curse diavoleşti întinse la tot pasul copiilor.

    Ce frumos a răspuns un copil când l-am întrebat: „Oare de ce boală suferă adulţii care fac legile, de nu se gândesc că ar trebui să interzică filmele violente, pe care copiii găsesc prilejul potrivit să le vadă?“. Şi aici nu e vorba doar de ţara noastră, ci e o problemă globală. Trudeşti o viaţă întreagă, într-o instituţie şcolară sau ca părinte, să creşti copilul cum trebuie şi vine cineva care face un film plin de „scârboşenii“ şi-ţi distruge toată munca.

    Răspunsul copilului a fost: „Aceşti oameni care fac filmele şi care sunt lăsaţi să le facă suferă de boala de nemaitrezire“. M-am gândit imediat la Goppo, la omuleţul lui, care aleargă dintr-o parte în alta a globului strigând: „Treziţi-vă, treziţi-vă!“. Aşadar, nouă, adulţilor, ne trânteşte un copil un asemenea răspuns prin care să ne scuture, să ne trezească la realitate, pentru că suntem cu toţii nişte adormiţi, nu mai avem habar la ce consecinţe teribile duc aceste forme de manifestare, chipurile, de cultură. Iată un crâmpei dintr-o discuţie avută cu un copil pe teme de credinţă, dar într-un sens foarte larg, care ne pătrund pe toţi.

    Ce este experimentul Zaica?

    Mă gândesc la ceea ce am făcut de când eram profesor foarte tânăr: nu m-am limitat doar la ceea ce era scris în manual sau în programa şcolară. Întotdeauna am pus şi întrebări colaterale, am venit cu albume de reproduceri. Iar unde am avut prilejul - şi au fost destule tabere - am legat orele noastre de frumosul din natură ori de frumosul făcut de mâna omului. E foarte firesc să legi lecţia de viaţă, de tot ceea ce ne înconjoară. Aşa s-a întâmplat şi cu culegerea de gânduri ale copiilor. Sunt gânduri care au legătură directă cu lecţia şi gânduri care sunt total diferite.

    „Cum e să fii Maica lui Dumnezeu?“

Când am ajuns să adun material legat de credinţă, după cum vă spuneam, m-am apucat să citesc o serie întreagă de cărţi, fiindcă eu nu am beneficiat de o educaţie religioasă, datorită vitregiilor epocii comuniste. Şi atunci, mi-a venit ideea ca eu să mă axez nu pe lecţii de religie propriu-zise, deoarece eu nu sunt un astfel de dascăl, ci pur şi simplu pe ceea ce cred copiii despre Casa Domnului, despre Cruce, despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului etc. Şi aşa, m-am trezit gratulat cu nişte minuni de gânduri. De exemplu, spune-mi: „Dacă ţi-ar ieşi Maica Domnului în cale, ce ai face? Cum ai reacţiona?“. Iar copilul mi-a răspuns: „Dacă s-ar întâmpla această minune, eu aş întreba-o repede cum e să fii Maica lui Dumnezeu? Care e trăirea ei? Să-mi povestească ea, în persoană“.

    Sunt foarte multe gânduri fermecătoare pe care ei le pot spune, dacă îi provoci. Însă, noi nu prea îi provocăm şi nu ştiu de ce. Nu prea ieşim din tiparele noastre scolastice. Şi nu cred că e o treabă foarte folositoare. E bine să înveţi exact ce spune cartea, dar o discuţie liberă cu copiii pe teme religioase e necesară, mai ales dat fiind faptul că ei suferă, acasă, diferite influenţe care îi depărtează de Biserică. Nu spune nimeni să creăm o dezbinare între părinţi şi copii, dar o discuţie liberă cu ei ar fi, cred, foarte interesantă şi din punctul de vedere al adulţilor care se ocupă de educaţia lor religioasă. Pentru că ar putea să-i cunoască mai bine cum gândesc, ce fel de influenţe există, şi cum ar putea să-i aducă pe calea cea bună, fără să recurgă la contraziceri, ci încercând să discute de ideea de bunătate, de întrajutorare. Şi îi învaţă mai degrabă să fie nişte egoişti.

    Le-am pus chiar întrebări-problemă: „Cum ieşiţi voi din situaţia delicată de a fi avut un conflict fizic cu un coleg? Poate v-aţi luat la bătaie şi aţi povestit acasă, cu amar, ce vi s-a întâmplat. Iar tatăl sau bunicul a sărit repede să vă explice cum trebuie să daţi şi voi, ca să nu fiţi atât de blegi şi s-o încasaţi. Şi primiţi sfatul acesta şi după aceea, vă treziţi, la şcoală, la ora de religie sau la biserică, că primiţi exact sfatul invers: când te trezeşti angajat într-un conflict violent, tu să nu răspunzi la fel. Ce faceţi în situaţia asta?“.

Şi cine-i scoate din încurcătură, până la urmă?

    Părerea mea e că singura fiinţă care-i poate scoate din încurcătură e preotul sau profesortul de religie. Ei trebuie să găsească tactul necesar, încât să nu creeze o stare de aşa-zisă jignire în care s-ar putea regăsi mulţi din părinţii care se simt cu musca pe căciulă. Trebuie recurs la o serie de exemple pentru a arăta în ce situaţii tragice s-a ajuns, când la violenţă s-a răspuns cu violenţă. 
    Dar exemplele pot fi nenumărate şi le afli stând de vorbă cu copiii, aşa cum ai sta de vorbă cu semenii, cu prietenii sau cu colegii, băgându-i în seamă, astfel încât ei să-şi dea seama că stai cu urechea aplecată la păsurile lor, care, de regulă, sunt tratate de adulţi cu un surâs în colţul gurii.

    În momentul în care te simt că eşti foarte cald, foarte apropiat, atunci ei se dezvăluie în toată plinătatea structurii lor. Şi spun foarte multe lucruri noi. Le poţi fi mult mai de folos când ei se descarcă. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna la biserică, pentru că nu toţi copiii sunt duşi la biserică să se spovedească. Şi, de aceea, profesorul de religie are un rol extrem de important în a identifica tot ceea ce copilul ţine în el, din timiditate.

    Când se dezvoltă o discuţie liberă în care se problematizează, putem apela la proverbe, care, prin natura lor, nu mai trezesc suspiciuni. De pildă, „dacă te faci frate cu necuratul ca să treci puntea, ce faci cu el după ce ai trecut-o?“. Şi atunci copilul poate răspunde mai mult sau mai puţin fericit, poate interveni un altul care are de acasă o pregătire în acest sens, spunându-i: „Ei, nu spune că nu-ţi mai pasă de el, căci în momentul în care el ţi-a făcut un serviciu, nu mai scapi de el“. Se dezvoltă, astfel, o discuţie care devine cu adevărat rodnică.

    Uzina fantastică din mintea copiilor

    Ce importanţă joacă imaginaţia în universul copiilor?

În primul rând, ar trebui să lămurim de ce au ei o imaginaţie foarte bogată. Pentru că, atunci când se trezesc pe lumea aceasta, sunt înconjuraţi de un ocean de obiecte şi de fenomene pe care nu le înţeleg. Şi, oricât de multe întrebări ne-ar pune copiii ca să-i lămurim, nu ar exista timpul necesar ca să le afle pe toate. Atunci, cu puţinele informaţii pe care le primesc, cu ceea ce observă în jurul lor, începe să se pună în mişcare intuiţia, pentru a se putea descurca graţie conexiunilor pe care le fac în căpşorul lor. Dar uzina aceasta e fantastică. Nici nu bănuim ce e în capul lor, în acele momente. 
    Creierul e pus la o treabă fabuloasă. Pe măsură însă ce copiii încep să primească tot mai multe informaţii de la părinţi, de la bunici, de la educatoare, de la învăţătoare, de la televizor, de la oamenii din jurul lor, maldărele de informaţii ce sosesc, uneori „băgate cu pâlnia“, încep să stingă, încet, presupunerile lor. Ei află cum decurg fenomenele, cum se pot explica. Şi, treptat, se instalează un fel de „lene“ a gândirii, care nu mai e pusă într-un ritm susţinut la lucru.

    Eu, căutând să menţin ritmul meu săptămânal de discuţii, m-am trezit că am întreţinut în ei ideea de a face tot felul de conexiuni. Păstrând în ei dorinţa de a conversa, de a răspunde la problemele noi create de întrebări, am conservat o mare parte din energia imaginativă.

    La nivel practic, cum ar folosi cuiva, de vârstă adultă, o „imaginaţie copilărească“?

Toţi oamenii mari au avut imaginaţie de copii. Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi „incendiază“ propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei. 
    Prin aceste discuţii îndelungate - căci am avut în vizor copii începând cu vârsta de 4 ani şi i-am îndrumat până la 15 ani - ei au ajuns la capacităţi nebănuite şi neîntâlnite la alţi copii, căci orice tip de gimnastică lasă urme, duce la nişte performanţe. Aşa mi-a venit ideea să adun exerciţiile de creativitate, ca proiecte ale unor viitoare manuale de educare a creativităţii. Dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani şi ar constitui o nouă disciplină şcolară.

    E de-a dreptul scandalos că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, logică, atenţie, musculatură, neglijăm una din cele mai fascinante capacităţi a omului: creativitatea! Există un ocean de obiecte făcute de mâna omului. Gândiţi-vă că demontaţi un vapor până la ultimul şurub. Vă daţi seama câte sute de mii de obiecte concepute de om, de latura sa creativă?

    Când m-am apucat să fac aceste exerciţii şi să le pun în aplicare, am descoperit cum copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. De pildă, au tot scornit forme noi şi m-am trezit cu nişte proiecte extrem de interesante de arhitectură şi de mobilier. La un moment dat, m-am trezit că îmi desenează o roabă cu o sferă în loc de roată. Puţin mai târziu, ne-am trezit că un inventator a conceput un asemenea model.

    „Dumnezeu grăieşte prin copii“

    Am realizat cu copiii de gimnaziu proiecte de ceramică, de haine, de reclame, demne de lucrări de diplomă într-un liceu de artă sau similare chiar lucrărilor profesioniste. Şi am înţeles care este eficacitatea muncii cu regularitate, a unui profil care, practic, nu există în învăţământul românesc, decât sporadic. Fac poate exerciţii de creativitate copiii dintr-o şcoală de artă, pe ici, pe colo.

    Se vorbeşte deseori de taberele de creaţie, dar dacă analizăm cum s-a lucrat, descoperim că au desenat o căpiţă, un pom, un deal. Aceea nu e creaţie, ci copierea unui element din natură. Faptul că atunci când este pus în situaţia de a inventa sau relata anumite lucruri, copilul se comportă ca un mic artist, ar trebui să ne impulsioneze să extindem genul acesta de activitate.

    Cu privire la textele religioase, surpriza a fost fantastică, deoarece am descoperit frapante similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi. Deşi, la început, mi s-a părut un fapt inexplicabil, apoi am aflat că Dumnezeu grăieşte prin copii. Şi mă tot întreb dacă nu cumva ar trebui să stăm de vorbă mai mult cu copiii, ca astfel să ni-L apropiem şi mai mult pe Dumnezeu.

    
    Maestrul Dorel Zaica s-a născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti. A absolvit Liceul de Arte Plastice şi Institutul „Nicolae Grigorescu“, secţia pictură, din Bucureşti. Între 1965-1978, a activat ca profesor de desen la Şcoala Generală Nr. 84 din Bucureşti, iar între 1978-2000, ca profesor de desen şi pictură la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza“. Între 1990-1992, a îndeplinit şi funcţia de director al acestui liceu.

    Din 1973 până în prezent, a deschis o serie de expoziţii conţinând exerciţii de dezvoltare a creativităţii. Între 1973-1986, a fost coordonator al Studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor. În 1980, a colaborat cu 12 exerciţii la volumul Modalităţi de stimulare a creativităţii intelectuale şi artistice prin activităţi şcolare şi extraşcolare la elevii de gimnaziu în perspectiva trecerii la prima treaptă de liceu, lucrare solicitată de UNESCO şi realizată sub patronajul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, de către Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice. În 1985, a susţinut o serie de prelegeri la Şcoala japoneză din Bucureşti pe probleme de creativitate aplicată. A colaborat: cu Titus Mezaroş, la realizarea filmului Bucureştiul văzut de la un metru înălţime, produs de Studioul „Alexandru Sahia“; cu Alexandru Stark, la filmul pentru televiziune De ce nu cade Soarele; cu actorul şi regizorul Florian Pittiş, pentru o serie de spectacole la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“.

    În 1994, deschide o expoziţie de mare amploare, cu caracter experimental-didactic însoţită de un workshop la Salt Lake City (SUA). În 1999, deschide, la sediul Ambasadei Braziliei la Bucureşti, o expoziţie cu experimente la catedră pe probleme de creativitate.

    În 2001, îşi lansează cartea Experimentul Zaica, volum editat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Învăţământului, avându-i ca autori pe Irina Nicolau, Ciprina Voicilă şi Daniela Alexandrescu, cu o prefaţă de Andrei Pleşu. În 2007, şi-a lansat cărţile Cronică involuntară. Mărturisiri la vârsta copilăriei şi Copilăria poeziei. Decorat în 2002, prin decret guvernamental al Republicii Federative Brazilia, pentru activitatea artistică-didactică în cadrul programului Uzina de vise (Fundaţia Brazilia-România).

    Din 1968, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură pe şevalet. În 1987 a participat la tabăra internaţională de pictură de la Smolian (Bulgaria). Între 1970-1987, a efectuat diferite călătorii de studii documentare sub tutela Uniunii Artiştilor Plastici în: URSS (Ucraina, Letonia, Rusia), Polonia, RDG, Cehoslovacia, iar după 1989, în Franţa, Ungaria, Austria, Germania, Italia, Grecia. 
    Între 1991-2002, execută o serie de lucrări şi deschide numeroase expoziţii personale la Barcelona, în sudul Spaniei, statul Utah (SUA), Belgia (Galeria de Artă a Centrului Cultural Istoric din Diest), Austria (Salzburg), Germania (Frankfurt).

    „Aveţi grijă de copii!“

    „Dorel Zaica este de multă vreme cea mai importantă figură a pedagogiei artistice din România. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi de a reacţiona la provocările istoriei şi realului în genere. Spontanietatea, firescul, autenticitatea - iată reperele acestui tip de educaţie. Profesorul intră în joc alături de elevii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi“.

(Andrei Pleşu)

    „De ani de zile, el lucrează cu elevi de diferite vârste, în cadrul unor foarte interesante experimente de creativitate. Micii lui ucenici sunt invitaţi să formuleze definiţii ale celor mai cunoscute dintre lucrurile cotidiene, apoi sunt incitaţi să le şi picteze. Rezultatele sunt uluitoare. Descoperindu-le, regretatul etnolog Irina Nicolau le-a strâns într-un volum intitulat simplu Experimentul Zaica“.

(Luiza Barcan, „Adevărul Literar şi Artistic“, 7 iunie 2005)

„Cred că lucrurilor speciale pe care Dorel Zaica nu conteneşte să ni le ofere de atâţia ani li se poate atribui o parolă: «fermecător» şi un mesaj: «Aveţi grijă de copii!»“.

(Ioan Crăciun, Cuvânt de deschidere la expoziţia Dorel Zaica şi elevii săi, 8 februarie 2006, Institutul Cultural Român)

Răspunsurile copiilor, în „laboratorul“ Zaica

„Norii care umblă degeaba au fost storşi de Dumnezeu şi acum se odihnesc.“

(Adina Ioana Marin, cl. V-a, 11 ani şi 11 luni)

„Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul.“

(Cătălina Panicu, cl. VIII-a, 14 ani şi 11 luni)

„Curcubeul este toboganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc.“

(Victoria Ecaterina Lupuşor, cl. V-a, 11 ani şi 2 luni)

„Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii.“

(Dănuţ Gheorghe, cl. I, 7 ani)

„Biserica este zâmbetul pământului.“

(Ruxandra Mocean, cl. VII-a, 14 ani şi 3 luni)

„Aureola stă în cerc în jurul capului, la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri.“

(Cristian Hurmuzi, cl. VI-a, 12 ani)

„Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.“

(Iuliana Matei, cl. VIII-a, 14 ani şi 7 luni)

„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.“

(Ana Maria Badea, cl. VII-a, 13 ani şi 4 luni)

„Duhul Sfânt este memoria iubirii.“

(Roxana Zaharia, cl. VIII-a, 15 ani)

„Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.“

(Deniz Ali, cl. V-a, 11 ani şi 6 luni)

„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.“

(Sabina Dallu, cl. VI-a, 12 ani şi 7 luni)

„Avocatul apărării noastre la Judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.“

(Anca Mateescu, cl. VIII-a, 15 ani şi 2 luni)

„Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.“

(Cătălina Opaină, cl. VIII-a, 14 ani şi 10 luni)

„Biserica este o scară unde oamenii care urcă Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care coboară spre oameni.“

(Bogdan George Ivanov, cl. VII-a, 13 ani şi 7 luni

Efectul Mozart

  Ma leganam, prin casa, in atmosfera rasunanda a muzicii clasice, plimbadu-mi bebelusul aflat inca in burtica, pe micul Matei. Muzica linistitoare, plina de tempouri si acorduri, ce ne invaluia in vibratii linistitoare. 

Caut muzica lui Mozart on-line si, inevitabil, gasesc ceva detalii, cam aceleasi ce-i drept, despre Efectul Mozart. Ma mir, ma incant, ma intreb, si imi formez o proprie parere, dupa atatea articole pro si contra, incat ma gandesc sa-i dau o sansa lui Mozart.

Detalii ale "cercetarilor" mele le aflati la final, dar cel mai interesant ar fii sa va povestesc, chiar acum, momentul mult asteptat; gasesc de cuviinta sa-i readuc lui Matei, acum in bratele mele, placerea muzicii pe care o asculta din burtica. Nu am cine stie ce cultura muzicala; ma bazez pe bunul simt si pe confortul pe care mi-l aduce muzica respectiva, asa ca aduc in atmosfera universului meu si a lui Matei sunetele celor trei cd-uri cu Mozart pentru copii. Matei protesteaza la fiecare inceput de auditie, dincolo de eforturile mele de a depista ce anume (sete, foame, somn, igiena etc.) il deranjeaza, intampin mereu si mereu acelasi refuz si protest galagios la fiecare incercare/ dorinta de asculta si viziona, impreuna, Mozart. 

Asa a si ramas, doar o dorinta; Matei a refuzat vehement, atat cat poate de vehement un copil de numai cateva luni, pana cand a implinit varsta de un an. Pana atunci insa, compozitorul lui preferat a fost  Beethoven. Si poate, cine stie, se va fi descoperit ca exista si un Efect Beethoven. Pana atunci, insa universul nostru muzical rasuna de acordurile Traviatei de Verdi si, de departe, preferata lui Matei - Carmen de Bizet.

Nu stiu daca Matei este sociabil, curios, sigur pe sine, deschis, atent la detalii datorita lui Beethoven sau Mozart, dar este, cu siguranta, copilul pe care mi l-am dorit, asteptat, dragostea vietii mele si lumina ochilor mei. De asemenea, cred, cu tarie, ca muzica culta ne inobileaza sufletele, ca ne cultiva si imbogateste spiritul, cunoasterea, ne influenteaza dispozitia si poate chiar atitudinea fata de situatii, persoane, locuri sau evenimente ale caror martori suntem. 

Nu stiu daca muzica clasica, si in special muzica lui Mozart ne face mai inteligenti, mai capabili sa socializam, sa iubim, sa reusim din puct de vedere profesional sau ne dezvolta anumite abilitati, dar cred ca muzica tamaduieste sufletul, incanta auzul, mintea, acorda o anumita atmosfera unui loc, spoate schimba o stare de spirit sau inspira oameni, in anumite momente, prin mesajele sale, alina doruri, transmite emotii, dar cel mai important ar fi ca, stradania depusa in creearea muzicii - ori a unei opere de arta - sau in interpretarea ei cere eforturi si aceste eforturi repetate duc la dobandirea unor abilitati care devin performate, iar cei al caror efort cunoaste succesul si invinge trecerea timpului sunt numiti maiestrii ai artelor.

Nu stiu daca ar trebui sa ne dorim copii intelepti, geniali, perfect adaptati, ci poate doar copii fericiti. Nu stiu daca toate geniile au fost oameni fericiti, oameni de succes in timpurile lor datorita faptului ca au fost ascultatori sau creatori de muzica elevata ori daca acestea le-au determinat capacitatile intelectuale, sociale etc., dar cred, in adancul sufletului meu, ca toti creatorii de frumos sunt ingeri (re)incarnati, coborati pe Pamant cu menirea de a ne incanta cu operele lor, de a imbratisa Terra cu vibratiile roadelor lor si sper ca viata sa nu fie doar un final, ci o calatorie in care eu, Matei si ce-i pe care-i iubim, sa ne regasim intr-un astral de sunete, culori si emotii vibrante si in care adevarata intelepciune sa fie IUBIREA! 

by Maria