Rasfat versus Alint

    Mi-am pus de multe ori problema educatiei copilului pana la trei ani, si limitele ei, permise, acceptate, aprobate sau nu, sub forma rasfaturilor sau alinturilor de zi cu zi sau chiar pe termen indelungat spre permanent. Matei are doi ani impliniti si pana la aceasta varsta nu pot spune ca a fost un copil constrans sa faca ceva inafara ritmului obisnuit de masa-somn-joaca pe care am incercat sa-l conduc usor, insesizabil spre acea rutina de dorit si atat de insistent mentionata in cartile de specialitate privind cresterea copilului.

    Acum la doi ani simt ca urmeaza o noua etapa in dezvoltarea lui Matei; spun simt, caci asa cum la fiecare etapa - ma refer la puseele de crestere, despre care promit sa scriu in curand - am devenit constienta de pragul pe care Matei il depasea cu succes simt si cred ca si de aceasta data, la acest nou prag al celui de-al doilea an de viata, vom fi bine. De aceast data, insa, cu siguranta pot spune ca nu este doar un puseu de crestere, ci cumva Matei se dezvolta comportamental intr-un ritm mult mai alert ca pana acum sau poate ca pana acum ritmul a fost alert, dar abia acum escaladeaza Everestul comportamentului copilului mic, ca un zvacnet, o strafulgerare si o explozie a paletei emotionalului sau.
  Prea mare pentru a mai ganguri si a fi leganat, prea mic pentru a-i tine o disertatie pe tema comportamentului, Matei cauta in relatia cu mine noi si noi limite. Testeaza, apasa, impinge limitele, cauta si intinde resorturi, "cere" ingradiri pe care apoi le refuza, se aliniaza la reguli pentru ca apoi sa le incalce voit asteptand reactii, raspunsuri, gesturi, explicatii. Simt uneori ca suntem antrenati intr-un joc, pe o mare tabla de sah, in care noi suntem jucatori, regi si pioni in acelasi timp.
    Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau. Nu e usor sa nu creezi un oarecare disconfort in jur cand esti compania unui copil de doi ani, daca esti in vizita de exemplu, si totusi nu-ti poti lipsi copilul de experiente si nici nu-i poti cere sa aibe rabdarea, preocuparile si mobilitatea unui adult, ar fi nefiresc, poate doar daca copilul in cauza ar avea procupari de geniu sedentar.
    De unde stiu cum si cand sa-mi impun vointa? Alegerile sunt de obicei simple; prefer sa planga cateva minute pentru ca l-am deposedat de un obiect cu care s-ar putea rani, o vaza de cristal de exemplu, sau cu care ar putea rani pe altcineva, decat sa fiu martora unui dezastru doar pentru ca nu am luat atitudine; in rest micile experimente neinspirate le tratez cu Coltul pisicii (si reversul sau) sau, mai nou, cu Tabelul faptelor bune si a faptelor rele, mai exact cu un tabel ce infrumuseteaza frigiderul cu fete zambitoate, vesele  ca recompensa pentru orice fapta buna si cu fete triste pentru orice fapta rea. Am simtit ca acum este varsta si momentul la/in care Matei este pregatit si poate incepe sa invete deosebirea dintre bine si rau, dintre faptele bune si rele.
    Pe langa toate acestea simt totusi ca este nevoie de o alta nunata de adaugat in relatia mea cu Matei. Cuplul nostru copil-mama are nevoie de un up-grade pe dimensiunea comportamentala. Intai de toate am cautat sa-mi lamuresc paleta de culori care defineste Rasfatul si Alintul, dar mai ales am incercat sa inteleg diferentele dintre acestea.
    Cu singuranta ca veti fi de acord ca rasfatul, asa cum il percep eu, este acea maniera prin care parintii isi manifesta dragostea, grija si atentia fata de propriul copil prin eforturile permamente, nerostite, constante de a oferi copilului siguranta palpabila a implinirii tuturor nevoilor sale, dar si a dorintelor ca raspuns sau nu la cererile copilului.
    Cu toate acestea rasfatul poate fi interpretat in sensul lui negativ ca razgaiala, iar in jurul varstei de doi ani, "teribble twos" cum au numit-o psihologii, razgaiala este accesorizata cu acele tantrumuri pe care rar am intalnit copii sa nu le acceseze macar o data.
    Rasfatul este, deci, din punctul meu de vedere o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturbeaza, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Problema tantrumurilor nu se pune in sensul ca micutii sa nu le mai faca, caci s-a stabilit deja ca majoritatea copiilor le fac, ci cum reactionam in fata acestor tantrumuri, si in sens, mult mai larg, cum (sa) reactionam in fata copilului rasfatat. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintiii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
    Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult - si nici in copilarie - sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.

Aflaţi mai multe »

Co-sleeping

       A dormi sau nu cu bebelusul este una din intrebarile pe care si-o pun proaspetii parinti. Unii aleg sa amenajeze o "camera a copilului" si sunt hotarati ca puiul de om sa si-o insuseasca inca din primele zile cand ajunge acasa. Unii aleg varianta patutului si se incapataneaza pe ideea ca copilul trebuie sa doarma acolo de la inceput ca nu cumva odata asezat in patul parintilor sa numai plece de acolo. Iar unele mamici simt ca nu se mai pot desparti de puii lor nici macar pe durata intregii nopti.

      Noi am mers pe varianta combinarii dormitului alaturi de noi si a dormitului in patut. Copilul are perioade mai bune sau mai putin bune si eu cred ca trebuie sa i le respectam. In prima luna copilul a dormit numai langa mine, avand in vedere reprizele foarte dese de trezire din cauza colicilor, ba as putea spune ca noaptea era zi si invers.

     In jurul varstei de o luna am incercat sa il pun in patut si minune, i-a facut placere, adormea singurel, isi lua portia de 2-3 ore de somn, apoi alaptat si iarasi patut. Astfel a dormit pana in jurul varstei de 4 luni. Apoi deodata nu a mai vrut patut, adormitul era din ce in ce mai greu, trezirile peste noapte mai dese, astfel ca am ales sa nu imi mai fac probleme si l-am luat langa mine. Incet incet nu imi mai venea mie sa-l iau de langa mine noaptea si sa il pun in patut, simteam ca ceva lipseste de langa mine. Plus ca il alaptam de cate ori cerea si devenise obositor sa il tot iau si sa il asez la loc. Eruptiile dentare vin de asemenea cu reprize dese de supt si cea mai buna varianta este aceea a dormitului alaturi de mama. 

      Sigur ca mi-am pus si eu problema (mai ales influentata de "sfaturile" celor din jur) daca nu cumva gresesc, daca nu va deveni dependent de mine si de dormitul alaturi de mine. Dar practica mi-a demonstrat ca nu exista asa ceva. Chiar si cand eram plecata  in vizita, sau in parc si venea ora de somn a puiului, dupa o repriza de supt, preferam sa il tin in brate minute bune dupa ce adormea, pana sa il las intr-un pat sau sa il pun in carucior. Simteam ca astfel ii transmit starea de bine si de liniste necesara pentru somnul lui si imi era asa de drag sa il vad cum doarme in bratele mele.

      Timpul a trecut, alaptarea s-a incheiat la aproape un an, iar puiul a inceput iarasi sa doarma in patut linistit cate o noapte intreaga. Mai ales vara, cand caldura devine insuportabila, devine incomod sa dormim toti in acelasi pat, copilul avand nevoie de spatiu si de aer pentru a evita cresterea temperaturii si transpiratia excesiva. 

     Desigur ca am avut si noi perioade in care ne-am inversunat pe ideea ca Dante trebuie sa doarma in patut, ca patul este al parintilor, ca nu este bine sa doarma cu noi. Dar pana la urma copilul ne arata si, cu timpul, invata sa ne spuna ceea ce doreste. Acum, la cei doi anisori ai lui, are seri in care doreste singur sa doarma in patut, isi ia cateva jucarii preferate si adoarme acolo, in timp ce eu il tin de manuta si-i cant. Uneori doarme acolo toata noaptea, alteori se trezeste si spune ca vrea in pat langa noi. Perioadele alterneaza iar noi ne-am obisnuit sa nu ne mai facem probleme si sa ii respectam dorintele. Avem incredere in alegerile lui si nu ne mai gandim ca va deveni "dependent". Sigur ca este dependent, orice pui este dependent de mamica lui. Dar suntem siguri ca in timp se va desprinde, va alege sa doarma singurel in fiecare noapte. Iar copilaria nu dureaza o viata, cand va creste ne vom dori sa mai fie micut si sa il tinem in brate alaturi de noi . 

     Pe aceasta tema am gasit multe articole, printre care si acesta, dar eu cred ca fiecare copil ne arata singur ceea ce isi doreste cel mai mult iar noi, ca parinti, trebuie sa ii respectam aceste dorinte, fara prejudecati si influente de la cei din jurul nostru.  

     Voi cum ati decis  legat de aceasta problema?
                                                                                       by vavaly 

     

Biblioteca copilului mic

    Matei a crescut inconjurat de carti si jucarii. Universul in care a facut primii pasi e cel in care a auzit inainte de muzica, poezie. La varsta de un an vorbea despre Aurora boreala, ii cautam imagini cu aceasta prin internet si ingana dupa noi alfabetul, la un an si jumatate plangea sa-i aduc Luna ascunsa in nori si aseza pe tablia de puzzle cele mai frumos colorate 26 litere din bucatele de lemn, iar la doi ani se trezea cu noaptea in cap sa vada Luceafarul si numara, sarindu-l pe sapte, stelele rasarite pe cer.

    Matei e pasionat de astre, litere si mai nou de cartile sale. Citim zi de zi, in rastimp de minute, la cererea lui, din cartile sale pe care singur le alege din mica biblioteca ce am incropit-o in dormitorul lui: trei cosuri mici din bambus in care incap colectiile lui preferate - cea cu Povestile Disney si o Enciclopedie pentru prescolari cu Tigrila si Plus.
    Apoi, cateva carti cu Thomas locomotiva, First Words - de la baby einstein care pune accent pe invatarea culorilor, a numerelor si denumirea diferitelor obiecte, elemente din natura etc., alaturi de cartile mele de mamica in plin proces de up-gradare si cateve reviste de colectie. Cele mai noi achizitii sunt cartile Dr. Seuss - The Cat in The Hat si Green Eggs and Ham de care Matei este foarte interesat.

Aflaţi mai multe »

Celulele stem

    Celulele stem sunt celule primitive care au capacitate de autoreinnoire si de diferentiere, adica prin diviziune pot forma atat celule identice cat si diferite tipuri de celule specializate.

    In functie de capacitatea de diferentiere, celulele stem se impart in:

- celule stem totipotente (pot genera toate celulele unui organism)

- celule stem pluripotente (pot genera toate tipurile celulare ale unui organism cu exceptia placentei, cordonului ombilical si amnionului)

- celule stem multipotente (se diferentiaza in anumite tipuri celulare)

- celule stem unipotente (produc un singur tip de celule specializate).

    De exemplu, celulele progenitoare hematopoietice din sângele cordonului ombilical sunt celule stem multipotente care se pot diferenţia în toate tipurile de celule ale sangelui: eritrocite (hematii), leucocite, trombocite, precum si toate celulele precursoare ale acestora aflate in maduva osoasa hematogena.

     In functie de provenienta lor, celulele stem se impart in:

- Celulele stem embrionare -  se gasesc in stadiile incipiente de dezvoltare ale embrionului (pana la embrionul de 4-5zile -  blastocist). Folosirea celulelor stem embrionare este controversata pentru ca aceasta implica distrugerea embrionului (si este interzisa prin lege in toate tarile semnatare ale Conventiei de la Oviedo, inclusiv Romania).

- Celulele stem adulte se gasesc in organismul deja format (copil sau adult).

    Surse de celule stem hematopoietice.

Celulele stem pot proveni din :

- sangele cordonului ombilical

- maduva osoasa hematogena

- sangele periferic

  Studii recente sugerează că celulele stem ar putea fi responsabile pentru rezistenţa la terapiile convenţionale a unor tipuri de cancer (mamar, leucemii) (2). În urma unor modificări, celulele stem ar putea fi folosite pentru regenerare tisulară (miocard, ţesut hepatic, epidermă, etc.), condiţia preliminară fiind înţelegerea factorilor extrinseci ce controlează celulele stem, deoarece, în lipsa acestora, pluripotenţa lor poate rezulta în formarea unor tumori.

    Pentru mai multe informatii despre riscuri, pregatirea, procedura si minitransplantul de celule stem,  puteti accesa   http://www.sfatulmedicului.ro/Diverse/transplantul-de-celule-stem_4473

                                                                                      by Mihaela

Calatoria cu avionul

    In februarie 2010 am hotarat sa mergem in vacanta o saptamana in Spania. Delia avea atunci 1 an si 4 luni si ne gandeam cu groaza cum vom face ca sa nu se plictiseasca pe parcursul zborului de aproape patru ore.

    Delia este un copil foarte energic  care trebuie sa aiba mult spatiu unde sa se catare, sa alerge, sa tipe. Am luat cu noi un minidvd si ne-am dotat cu desenele preferate de la varsta de 3 luni ale Deliei :"Clubul lui Mickey Mouse", o papusica mica si vreo patru pitici cu chitaitoare, jucarii noi care sa o tina ocupata.

    Ce-am avut cu noi in avion: pasaportul si biletul de avion, pampersi, hainute de schimb  subtiri si grosute, servetele umede si uscate, biberoane cu lapte, apa, mancare pentru copil.

• mâncare şi băutură la bord pentru copil: intotdeauna să luaţi mâncarea copilului, farfurioara şi tacâmurile personale. Biberonul pentru cel mic este un lucru important despre care trebuie să vă informaţi. Compania aeriana vă va informa dacă puteţi trece de check-in cu lichide de acest gen, fie ele şi lapte. In caz contrar, puteţi să cumpăraţi apa după ce treceţi de poarta de îmbarcare şi să pregătiţi o doză cu lapte praf.

    Este normal ca celor mici să nu li se potrivească neapărat mâncarea servită la bord şi orarul meselor oferite, şi atunci au nevoie de propriul lor meniu.Mancarea nu trebuie tinuta neaparat calda, se poate cere insotitoarei de bord sa o incalzeasca.

    Fiind diferenta de clima si de fus orar am luat cu mine  medicamente de raceala si febra ca sa fiu pregatita, in caz ca am nevoie .

    Zgomotul si disconfortul din avion nu este mare, singurele momente mai delicate apar la decolare si aterizare din cauza diferentelor de altitudine, momente in care daca te joci cu copilul , trec fara nici o problema. In avion Delia s-a comportat exemplar a stat in bratele mele, s-a uitat la desenul favorit, s-a ridicat de cateva ori in picioare din curiozitate sa vada ce se petrece in spatele ei , a privit putin pe geam, dupa care a adormit pana la aterizare.

    Singurul lucru care nu mi-a placut in avion a fost aerul  conditionat.Acesta se poate regla sau opri doar in dreptul scaunului, de aceea trebuie avut grija ca bebe sa nu cumva sa transpire daca e imbracat mai gros  sau sa-i fie frig daca e imbracat prea subtire.

    Insotitoarelor de bord  le poti cere perne, paturi, jucarioare pt bebe.
In plus:

•   zâmbiţi cât mai mult la copil, ignoraţi persoanele nepoliticoase, numai dvs. ştiţi ce e bine pentru copilul dvs.

•      să nu vă îngrijoraţi de ce cred ceilalţi pasageri despre dvs, poate niciodată nu vă veţi mai întâlni cu aceştia. În loc de îngrijorare concentraţi-vă asupra copilului. Dacă copilul este agitat, liniştiţi-l pentru binele lui, nu pentru ce gândesc alţii.

    Schimbarea scutecelor:

    Avionul cu care am mers noi a avut o toaleta mai spatioasa cu o masa de schimb in ea unde am putut sa ne desfasuram aproape ca acasa  atunci cand am schimbat pampersul. Toaletele sunt mai ocupate dupa servirea mesei , adica dupa colectarea tavilor si cu o ora inaintea aterizarii. Toaletele sunt libere dupa stingerea luminilor, deoarece majoritatea pasagerilor dorm sau privesc la un film. Profitati de aceste momente si schimbati scutecele, atunci cand nu va preseaza o coada lunga de pasageri care asteapta la toaleta.

   Din aceasta vacanta noi parintii ne-am ales cu clipe minunate si relaxante, iar Delia cu minunata jucarie Clubul lui Mickey Mouse si figurinele aferente cu care se joaca si acum la 2 ani si 3 luni in fiecare zi.

In cazul in care doriti sa va plimbati cu avionul noi va dorim calatorie placuta

                                                                                                      

by Mihaela

Olița fericită

    Pana la varsta de un an nu am considerat ca este necesar sa incerc sa-l asez pe micul Matei pe olița, ba chiar abia in preajma acestei varste am achizitionat una care seamana mai putin cu o olița si mai mult cu un calut numai bun de mers la drum lung.
  Sunt genul de mama care crede ca un copil "acceseaza" anumite jucarii/obiecte/evenimente atunci cand este pregatit si ca mersul la olița face parte din acest gen de accesari. Totul trebuie sa se intample natural, firesc, fara prea mult freamat.

    Odata cu venirea oliței in perimetrul de joaca al lui Matei nu am purces la bine-cunoscutele gesturi ce accesorizeaza achizitia in cauza, ci l-am lasat pe Matei sa se apropie din curiozitate, sa se familiarizeze si sa se joace dupa bunul plac cu obiectul discutiei. 

    Ajunsesem la etapa in care Matei facea in scutecele de unica folosinta asezat pe respectiva olița, dar prima incercare de a-l dezbraca pentru a folosi olița a fost un esec; gestul i s-a parut inadecvat si s-a manifestat ca atare: lacrimi de crocodil. Am amanat incercarea pentru cateva luni, sperand ca evenimentul sa nu poate fi categorisit ca traumatizant, mai ales ca la varsta de un an, poate chiar si mai tarziu copiii inca nu inteleg utilitatea olitei. 

    Odata ca venirea verii, profitand de imbracamintea sumara, accesul la olița a fost cu mult inlesnit, astfel ca ajunsesem ca in jurul varstei de 1,9 luni sa-mi spun, cu entuziasm, ca aproape am scapat de scutecele absorbante; le foloseam doar in plimbari si la somnul de pranz si de seara. Matei folosea alternativ, cu mare bucurie, scaunul de toaleta, olița, iar bideul...era si inca mai este cel mai bun loc de balaceala. In vizite cerea cu emfaza sa mearga la baie, dar cunoscandu-l ghidus, stiam in sinea mea, ca pandea mai mult locul de balaceala de sub robinetii de apa - chiuveta.

    ...Deodata, insa, Matei realizeaza ca trebuie sa intrerupa cel mai frumos joc dintotdeauna (ironia face ca nevoia de olita sa apara cand e jocul mai in toi si mai fermecator, nu?!) si drumul deja parcurs spre libertate e deja ratat. Asa ca ajungem din nou la "Start" ca in jocul copilariei mele cu Piticot. Din nou imi retrag orice gest de initiativa, bat in retragere, ba mai mult, las olița sa zaca la vedere pentru orice eventuala dorinta a lui Matei de a o folosi.
    Asa s-a si intamplat; pana la varsta de doi ani Matei a uzat de ea dupa bunul plac si chef, ba chiar ne imita cocotandu-se pe tronul din portelan al salii de baie numai in momentele alese de el. De unde stiu ca Matei este totusi pregatit pentru renuntarea definitiva la scutecele de unica folosinta? Simplu: scutecele raman uscate pe perioada noptii, iar imbracarea lor, zi de zi, este o continua negociere, intarindu-mi ideea ca pana si el realizeaza ca nu mai este bebelus, iar daca cumva isi uda hainutele se dezbraca cu repeziciune pana la piele din cauza discomfortului resimtit.

    In prezent suntem iar in faza de acomodare, dar de data asta avem un motto "Matei face olița fericita!". Cumva intuiesc ca Matei face lucruri in care simte ca detine controlul si nu invers. Pana cand insa va detine controlul propriului corp si va voi sa-l manifeste in plinatatea lui, m-am gandit sa-i daruiesc un acconto: de el depinde daca olita va fi fericita. El si numai el are acesta putere! El si numai el decide daca olița noastra va fi fericita! Ieri olita a fost fericita, dar maine? Suntem deci, in faza in care...vom afla. Pana una alta ne bucuram de succesul sumar al zilei de ieri in care olița lui Matei a fost atat de fericita incat a primit onoarea de a fi folosita de mai multe ori, de fiecare data cu bucurie si entuziasm.  

    Ca totusi istoria sa nu se repete ma intreb unde oare, pe drumul lung al oliței spre fericire, am sarit o etapa ori am intarziat o pe urmatoarea? In care moment ar fi trebuit sa devin ferma sau mai inventiva? Oare toate olițele din lume sunt fericite? Si cum isi obtin fericirea? Ce tertipuri, inventii, povesti se pot tese in jurul unei singure si banale olițe in lungul drum spre fericire? Stie cineva?

by Maria

Aflaţi mai multe »

Igiena copilului- ritual de dimineata si seara

Matei la varsta de 1,2 luni era deja acomodat cu ritualul zilnic de spalare a dintilor, fetei, iar seara bineinteles cu baia in cadita plina de jucarii. Iar acum la varsta de 2,2 ani Matei implineste acest ritual singurel, doar asistat de mine. E distractiv, sanatos si ...e permanent.

by Maria

Dar pe noi? ....

            Exact cu intrebarea  de sfarsit din articolul Mariei am sa incep eu: dar pe noi, oamenii mari, cine ne pune la coltul pisicii?  Si nu ma refer la faptele si actiunile majore din viata noastra, care odata facute gresit vor fi sanctionate vrand nevrand de cei din jur, de viata insasi. Ma refer la micile greseli pe care le facem, poate, zi de zi, fata de puii nostri. Dar si la micile greseli ale caror consecinte le vor simti copiii nostri in viitorul lor. 

            Eu imi amintesc clar cateva povete pe care ni le dadea in liceu doamna profesoara de biologie. Mi s-au intiparit in memorie si au ramas acolo pana a venit timpul lor. Una dintre ele suna asa: nu scoateti copiii afara la plimbare seara, cand numai este soare, cand nu se mai distinge nici verdele copacilor. Copilul trebuie sa fie in contact cu energia solara, sa se bucure de lumina, de compania celorlalti copii. Degeaba iesi cu el la plimbare pentru a-ti face tu cumparaturile zilnice daca nu-l duci acolo unde este locul lui: la joaca. Zi de zi o mamica trebuie sa se mobilizeze si sa mearga cu copilul in parc, fie ca are sau nu energia necesara. Vara chiar de doua ori pe zi, desi sunt zile in care eu si Dante, Maria si Matei, Mihaela si Delia si alte mamici curajoase , lasam balta gospodaria, luam cutiutele cu mancare si petreceam in parc zi-lumina. Cand ajungeam acasa eram vesele si pline de viata, o oboseala placuta ne cuprindea, iar copiii se incarcau de frumoase amintiri. 

           Un alt sfat, venit din revolta dansei vis-a-vis de ceea ce vedea in jurul ei, era acela de a respecta programul copilului de masa, joaca, somn. Ne povestea cum vede mamici tarandu-si puii de mana somnorosi, la prima ora a diminetii, scanciti de foame si somn, sau poate de plictiseala, doar pentru ca vroiau ele sa-si faca cumparaturile in zori. Puiul de om nu are nici o vina intr-o astfel de situatie, e dreptul lui sa protesteze iar admonestarea de catre mamica este unul din lucrurile pentru care ar trebui sa mearga singura la coltul pisicii. Un covrig indesat in gura copilului si un suc sau o bomboana nu se cheama mic dejun si nici nu va potoli protestele celui mic. 

             Cat despre micile nazbatii pe care le fac cei mici uneori si eu imi pun problema permisivitatii sau nu. Dar am ales sa ii dau libertatea de a cunoaste, de a experimenta ( ii place foarte mult sa toarne apa dintr-un pahar in altul - cu consecintele de rigoare). Am citit undeva ca o fetita de 4-5 ani a desenat-o pe mama ei cu o gura foarte mare, exprimand astfel faptul ca mama ei o certa foarte des. Astfel ne vad copii nostri. La Dante am observat ca de cate ori ridic vocea sa il cert isi pune manutele la urechi. Poate e felul lui de a ma pune la colt. 

            Si cate si cate greseli nu facem zilnic, cand obosite si plictisite nu ne jucam destul de mult cu copilul, sau cand vine la noi incantat cu vreun desen care i-a iesit , iar noi ii spunem: "nu acum, am treaba"... iar treaba nu se termina niciodata.

by vavaly

Coltul pisicii

    Relatia mea cu Matei e in plina tranzitie, de la cuplul nedespartit si vesel, vesnic pusi pe joaca, la cuplul care acum are un intreg bagaj moral si etic (poate sunt cuvinte cu prea mare incarcatuta cand vorbim de relatia cu un copil de 2,2 ani), comportamental, emotional etc de purtat, asumat, consumat. Cam asta simt in fiecare zi; un sac cu intrebari pe care-l deschidem dis-de-dimineata si scotocim in el dupa raspunsuri. 

    Matei e curios (firesc pentru orice varsta), e dornic de nou, de experinte si experimente inedite. Cere raspuns la orice (deh! varsta intrebarilor nesfarsite: unde e cutare? - fiinte sau obiecte, ce face acum cutare?, unde se duc masinile?, unde se duc oamenii?, ce vedem acum? - daca e ceva necunoscut asa cum sa intamplat cu porcul spinos de la zoo). Orice obiect din casa e bun pentru a-i satisface nu doar curiozitatea, ci si imaginatia. Sunt uimita uneori de modul lui Matei de a descoperi noi si noi jocuri pe care le acorda unui singur obiect casnic; fie ei jucarie sau nu. 

    Pe langa toate acestea specifice varstei, firesti pentru un copil, simt ca suntem uneori personajele unei situatii de tragi-comedie. Nu stiu daca sa fiu autoritara, ferma, dar blanda si sa ma opun incercarilor lui de a descoperi lumea si mediul din jurul lui sau daca ar fi mai bine pentru el, pentru experienta de viata pe care doresc sa si-o insuseasca, sa il las in voia imaginatiei, a dorintelor si pornirilor lui. 

    Cand stie oare o mama ca e "ok"? Care sunt limitele pe care e de dorit ca o mama sa le impuna? Unde e limita care nu ingradeste dorinta de explorare, nu limiteaza imaginatia, nu stavileste fireasca curiozitate, nu ii infraneaza  curajul de a decide singur, nu il supune si aliniaza unei conceptii de viata banale, mediocre, fara spirit? Mi-e teama de ceea ce peste ocean se numeste "don't break the spirit!". Nu vreau asta pentru Matei! 

    Si nu vorbesc despre limita pe care mama o traseaza in jurul copilului sau cu dragostea si toata grija ei pentru siguranta si comfortul fizic, emotional, psihic al copilului, ci de acea limita care il ajuta pe cel mic sa-si defineasca lumea si perceptia despre ea prin intermediul actiunilor sale. Inteleg ca nu e un capat de tara daca ceaiul de plante uscate zboara prin casa ca "praful de zane" sau daca joaca prin faina, malai, marocul cu spaghete crude iau amploarea unor jocuri de mega-teren (adica prin toata casa) ori daca realizeaza cu stangacie picturi murale in carioca sau daca decide ca e neaparata nevoie ca pisica de plus sa faca baie in bideu, ba dimpotriva.
    Am osbservat insa ca marea majoritate a raspunsurilor mele la problemele ivite din "sacul cu intrebari" sunt dictate de dispozitia sufleteasca a momentului respectiv. Daca sunt melancolica, il iau usurel in brate si-l "duc de nas" sa vedem cum se imbraca Luna cu hainuta ei de nori; daca sunt vesela fac mai mult decat poate el, daca am un low spirit ma bosumflu si-i trimit la coltul pisicii. 

   Pentru relatia mea cu Matei coltul pisicii e usita/poarta/colacul de salvare. Fara certuri, pedepse imprumutate din "educatia" generatiilor trecute, fara intrebari retorice, fara imperative, doar un simplu rostit "La coltul pisicii, mami!" pe un ton neutru si c-o privire de parere de rau. Doar atat! Acest colt al pisicii m-a ajutat sa inteleg, palpabil, vizibil, cat de cuminte sau mai putin cuminte este Matei. Nu am o statistica (zambesc!), dar stiu ca am avut zile in sir cand nu am folosit acest colt din casa si au fost zile in care coltul a fost populat de 3-4 ori pe zi de singurul locuitor - Matei.
    Este uimitor sa remarc atitudinea lui Matei vis-a-vis de anumite situatii; pentru aceleasi "abateri" alege sa se duca singur la coltul pisicii chiar daca eu nu am luat acesta atitudine, semn ca memoria isi indeplineste menirea. Cumva aceste avertismente taxate cu coltul pisicii il ajuta sa diferentieze binele de rau? Oare este posibil? Pentru ca uneori nici nu am reusit sa-i explic unde a gresit ca s-a si dus "La coltul pisicii, mami! Ochii la perete!" anuntandu-mi el decizia de a-si taxa propriile ghidusii unele nerepetate pana atunci. Oare Matei, la varsta de 2.2 ani, poate intelege cand/unde/cum a gresit? Oare detine de pe acum notiunile de bine, rau, permis, nepermis? Iata sacul meu cu intrebari!

    Astazi Matei a vrut sa faca valuri intr-un pahar cu apa, asa ca l-am privit cu coada ochiului, cum se balacea cu ambele maini in pahar si radea fericit cu gura pana la urechi incantat de stropii mari de apa care se imprastiau pe sticla lucinda a mesei. 

    (Sunt genul de mama-copil, pusa pe joaca, pe harjoana, pe nazbatii, nu ma tem sa ma murdaresc, sa ma ud, sa ma prafuiesc alaturi de Matei. Altfel spus, ce haz ar mai avea sa mananci unt cu gem daca nu ne-am linge pe degete! La varsta lui gestul e trecut cu vederea, la varsta mea...sac! ca ma vede doar Matei! Sau ce rost ar avea ploaia daca nu aceala sa poti tropai razand prin baltoace? Sau ce rost ar avea ninsoarea daca nu ai face ingerasi in zapada?)

    Am ales insa sa ma intorc cu spatele si sa ma rog pentru o idee, un raspuns potrivit situatiei. In mod firesc mi-as fi luat un pahar si mai mare, as fi facut barcute de hartie  ca sa facem, impreuna, valuri intr-un pahar cu apa! Am fi ras, ne-am fi balacit, ne-am fi stropit! Acum regret c-am ratat atata distractie, dar ma intreb si acum...pe mine cine m-ar fi trimis la coltul pisicii??

by Maria

Adio suzeta! sau Delia si ultima ei suzeta

 
 Ce ne mai bucuram cand copilul nostru accepta suzeta. Asa nu-si mai suge degetul, adoarme mult mai usor si atunci cand copilul are colici este chiar un calmant. Incepem sa ne facem probleme dupa cateva luni cand ne dam seama ca bebe este dependent de suzeta.
    De fiecare data cand plecam de acasa trebuie sa avem mare grija sa nu o uitam ca altfel e dezastru. Noi aveam trei suzete. Cum scapa una pe jos i-o dadeam pe urmatoarea.Nu mai spun ca pe unde ne duceam se uita lumea la noi ca la circ. Copil asa mare cu suzeta in gura.

    Pana la un an si 10 luni cred ca i-am dat suzeta ori de cate ori a cerut-o. Dupa aceea am inceput sa i-o dau numai la somnul de pranz si seara. Tragea de cateva ori din ea pana adormea si dupa aceea o scuipa. Efectiv nu stia sa adoarma fara ea.
In ultima perioada capatase si un obicei foarte enervant pentru mine. Ii placea sa o rupa cu dintii.
    Pana ieri ( 2 ani si 2 luni ) la pranz cand a rupt ultima suzeta pe care o achizitionasem de vreo 2-3 saptamani. I-am explicat ca nu mai am alta suzeta sa-i dau si daca vrea neaparat sa o ia pe cea rupta. In disperare de cauza a cerut lipiciul si a incercat sa o lipeasca, s-a evervat rau de tot cand a vazut ca nu mai poate fi in stare normala suzeta. Dupa o ora de plans a adormit pana la urma.
    Seara a inceput sa ceara din nou suzeta, numai ca a i-am aratat ca este rupta, a baut apa multa din biberon de dorul ei, a marait putin si a adormit. Nu-mi venea sa cred ca reusisem sa scapam de suzeta.

    Asta a fost metoda mea. Nu stiu daca la alti copii ar functiona, dar un lucru e sigur. Parintii trebuie sa fie hotarati si sa nu cedeze la plansatele copilului.

by Mihaela

Curatenia, de iarna, la locul de joaca

    Ne-am tot aglomerat spatiul de joaca, adica loja, cu jucarii, la care s-au adaugat si cele de la Mos Nicolae, apoi carti, reviste - materialul pentru colaje, seturi de creioane cerate sau nu, coli albe - "acte impontante" le spune Matei, baloane, popice, calutul, mingea mare, poreclita de catre prichindel, "boing-boing", indispensabila trusa de unelte si cuburile de constructie. 

    Simtim amandoi, uitandu-ne de jur imprejur, ca nu mai avem loc de tavaleala si tumbe, de lupte corp la corp cand vine doamna iguana (adica eu) si papa burtica lui Matei care se pravaleste in chicoteli zgomotoase, nu mai avem spatiu liber sa facem piruete pana ametim ca sa ne putem tranti pe covor strigand "se 'nvarte casa!" si, da, nu mai avem loc sa citim din Capra cu trei iezi, mimand apoi personajele, dar mai ales nu mai avem loc sa ne odihnim, desirati pe albul covorului, admirand astrii atarnati.

    Ne mobilizam si schimbam decorul strangand intai jucariile care au pierdut la puncte saptamana aceasta, adica jocurile puzzle si instrumentele: toba, chitara si pianul. Topoganul isi primeste un alt colt;  se plictisise si el de aceeasi locatie stanga-fata a lojei, calutului ii facem acoperis sub topogan, popicele le rasturnam si le prindem intre perete si marginea covorului, alineate ca niste soldatei. Masinutele si gradinita de dinozauri raman pe pervazul ferestrelor, iar plusurile isi impart acelasi spatiu de sub birou.

   Incantati de cat loc de joaca am (re)castigat  in batalia cu jucariile ne odihnim, ca de obicei, admirand comete, planete, constelatii, stele mici si mari, fluorescente, atarnate sau impodobind tavanul.
    Cu siguranta, acum, vom avea loc pentru accesorii minunate, de-ale Mosului Craciun, pentru piesele de teatru in care joaca plusurile, pentru reprezentatiile spectaculoase ale gradinitei de dinozauri - buni cantareti si recitatori de poezie, pentru colaje pe geamurile ferestrelor si ale usilor, pentru desene murale in stilul lui Picasso, dar cel mai important avem loc pentru gesturile grandioase de dirijori-cu-pai-de-cocktail, ascultand Carmen de Bizet, dar asta numai dupa ghimbuslucurile noastre preferate - tummbee!!

by Maria

    

Logopedia

Logopedia este disciplina psihopedagogica ce se ocupa cu educarea si in special cu reeducarea (terapia corectiva) limbajului. Logopedia studiaza natura si formele de manifestare a defectelor, tulburarilor de limbaj si de vorbire, propunand metode si procedee de corectare adecvate.

Atat la copii normali cat si la cei cu diverse handicapuri senzoriale, tulburarile de limbaj survenite din diverse cauze impiedica intelegerea, receptionarea si transmiterea mesajului verbal. Comunicarea prin limbaj este cea mai importanta cale de integrare scolara si sociala a copilului.

 Tulburarile de limbaj, conform psihoterapeutului Gabriela Ianculescu, necorectate la timp, au tendinta sa se consolideze si sa se agraveze. Tulburarile intelectuale se asociaza cu cele de limbaj, iar tulburarile de receptie sau de emisie duc la alterarea laturii intelectuale a limbajului, cu rasunet asupra afectivitatii si comportamentului copilului. Atat sindromul dismaturativ, cat si sindroamele extrinseci si intinseci ale limbajului si vorbirii comporta dificultati prin absenta sau diminuarea capacitatii de a se afla in contact cu mediul inconjurator.

Logopedul are menirea sa aplice diferentiat, de la caz la caz, tehnica de restaurate si stabilizare  a limbajului, cat si a dificultatilor psihice asociate.

Logopedia este o disciplina de sinteza a informatiilor din numeroase stiinte care se preocupa de studiul fenomenelor de limbaj (psihologie, pedagogie, neurologie, psihiatrie, lingvistica, etc.).

Printre tulburarile de limbaj care se intalnesc frecvent la varsta prescolara si scolara sunt: dislalia, alalia, balbismul si logonevroza, tulburarile de scris citit (dislexia, disgrafia), rinolaliile, tahilaliile si bradilaliile. La acestea se pot adauga dizartriile, afaziile, autismul, ca dezorganizari de limbaj provocate adesea de leziuni ale sistemului nervos central si periferic, care asigura functionalitatea elementelor fonoarticulatorii, cat si vorbirea si limbajul in concordanta cu celelalte procese psihice.

Terapia psihica de acomodare si colaborare aduce linistirea si vointa de a invinge greutatile de pronuntare, pentru ca altfel, conflictul psihic va duce la dezorganizarea procesului de gandire – vorbire – intelegere.

Logopedul este specializat in diagnosticul si terapia tulburarilor de vorbire si utilizeaza seturi de exercitii de vorbire pentru a reduce aceasta dizabilitate, dar ofera si consiliere si suport atat pacientului cat si familiei sale.

by Maria

Dislexia

    Dislexia este o tulburare de învăţare care se manifestă ca o dificultate de citire, de ortografie şi, în unele cazuri, de calcul matematic. Se estimează că dislexia afectează între 5% şi 17% din populaţia generala. Dislexia este considerata a fi rezultatul unei deficiente neurologice şi nu inseamna un  handicap intelectual. Dislexia se manifesta la toate nivelurile de inteligenta (normala, superioara, peste medie).

    Mult timp nu s-au stiut adevaratele cauze ale aparitiei acestei tulburari, coordonata genetica fiind printre cele mai mentionate posibile cauze. In toamna anului trecut cercetatorii de la Universitatea Oxford au descoperit gena responsabila pentru transmiterea si aparita dislexiei- gena KIAA0315. Desi este un pas inainte, se considera ca aceasta ar putea sa nu fie singura gena ce declanseaza dislexia.

    De asemenea, diverse studii au aratat ca factorul genetic poate fi cel vinovat intr-o proportie de 50%, celelalte elemente nefiind clar stabilite. Cert este ca baietii sunt mai afectati decat fetele. De asemenea, s-au constatat diferente si la nivelul creierului unei persoane dislexice, observandu-se o simetrie ciudata intre diverse zone ale creierului si o neconcordanta in ceea ce priveste modul de legatura al neuronilor. 
Bineinteles ca, odata descoperita timpuriu, aceasta tulburare ofera numeroase cai spre vindecare sau ameliorare. Tine minte, insa, ca fiecare persoana este diferita si va prezenta simptome generale si unele particulare.

    Simptomele dislexiei variază în funcţie de severitatea tulburării, precum şi de vârsta copilului. 

La copiii de vârstă preşcolară. Este dificil de a obţine un diagnostic specific de dislexie înainte de inceperea scolii, dar in multe cazuri exista o istorie de dificultăţi care a început cu mult înainte de grădiniţă. La aceasta varsta simptomatologia cuprinde:
- intârzieri în exprimarea verbala
- diminuare a ritmului de achizitie a cuvintelor noi
- dificultati de identificare a cuvintelor care rimeaza
- dificultati de pronuntie a sunetelor "e", "b", "f", "p"


    La copiii de varsta scoala mica (ciclul primar) dislexia,  conform psihoterapeutului Gabriela Ianculescu, cuprinde:
- dificultăţi de învăţare a alfabetului 
- dificultate de a asocia un sunet cu simbolul corespunzator
- dificultate de a imparti cuvantul in silabe
- inlocuirea sunetelor in cuvant ("aminal" - animal)
- diminuarea ritmului de achizitie a cuvintelor 
- confuzie privind intelegerea intelesului cuvintelor
La copiii de varsta scolare mijlocie, simptomele cuprind:
- dificultate de citire, lentoare
- greseli de ortografie
- dificultăţi de citire cu voce tare, se arată cuvântul în ordine greşită, sare peste cuvintele, spune un cuvânt similar cu un alt cuvânt
- absenta notiunii de trecere a timpului, slab management al timpului
- slabe capacitati de concentrare a atentiei
- dezorganizare
- datorită fricii de a pronunta incorect, unii copii devin retrasi si timizi sau devin bătăuşi (comportament care semnifica incapacitatea lor de adaptare) 
- înţelegere greoaie a instrucţiunilor, incapacitate de a executa doua actiuni simultan

    Copiii cu dislexie pot să nu vadă (şi, ocazional, de sa auda), asemănările şi deosebirile între litere şi cuvinte, poate să nu recunoască spaţierea care organizeaza literele în cuvinte separate.)

Iata care sunt simptomele pe care le poate prezenta un dislexic:

    1. Dificultati in a citi un text, in a invata anumite notiuni sau fragmente simple. De asemenea, este posibil sa poata citi sau recunoaste un cuvant la un moment dat, dar, peste un anume timp, atunci cand se loveste din nou de acesta, sa nu ii inteleaga sensul. Fluenta de a citi este mult redusa, persoana dislexica aratandu-se obosita dupa ce a incercat sa citeasca si sa inteleaga un text. Asta si pentru ca cele doua coordonate, citirea si intelegerea sunt interdependente. Atunci cand te stradui din greu sa citesti corect unele cuvinte, fraze sau incerci sa nu te blochezi in mijocul propozitiei, este normal sa pierzi cursul firesc al sensului.

    2. Dislexicul are probleme in a realiza calcule matematice. Totusi, el este atat de inzestrat in acest domeniu, incat se descurca nu dupa regulile invatate la scoala, ci gasind  noi metode pentru a iesi din incurcatura. Din pacate, atunci cand li se impune sa rezolve o anumita problema matematica cu ajutorul unei teoreme, atunci cand intampina dificultati de orientare, de scriere sau de memorie, aceasta inzestrare aproape ca se anuleaza. Cu toate acestea, in viata de zi cu zi, aceste idei si solutii ingenioase ii sunt de mare ajutor.

    3. Si scrierea este net afectata. Unele persoane scriu de la dreapta la stanga, greselile de ortografie aparand frecvent. Dislexicii au probleme in general cu vocalele, prescurtarile, cuvintele simple, adverbe, verbele auxiliare ce intra in componenta altor timpuri etc. Tulburarile de scriere nu se opresc aici. Pot cuprinde o multime de alte semne ce tradeaza dislexia: se exprima foarte greu in scris, sunt dezorganizati, ignora marginile paginii, propozitiile sunt fie prea scurte, fie prea lungi etc.

    4. Probleme de orientare. Ca si invatarea regulilor matematice sau a anumitor semne, asocierea unor notiuni ca dreapta, stanga, sus-jos, punctele cardinale, cu lucruri practice din viata reala, ii poate ajuta pe dislexici sa rezolve aceasta neputinta de a intelege notiuni de orientare.

    5. Sunt dezorganizati si dezordonati. Si asta nu pentru ca nu ar dori sa isi aranjeze lucrurile, ci pentru ca, uneori, nu stiu cum sa fac asta. Stilul lor este unul haotic in general, asa ca nu vor intelege cum sa puna totul cap la cap. 

Dislexia – ciudata boala a geniilor

    Dislexia, un cuvant grec care se poate traduce ca "dificultate in ceea ce priveste cuvintele", este o boala manifestata prin dizabilitati de invatare, deoarece persoanele dislexice nu pot invata prin metodele standard de predare si receptare a informatiilor noi. Acestia dezvolta abilitati excelente de gandire vizuala de la o varsta frageda, recunosc fizic obiectele din mediul inconjurator, dar nu pot intelege si memora simbolurile, precum literele alfabetului sau cuvintele.

    Alte tipuri de dizabilitati de invatare sunt: discalcul si disgrafia.

    Discalculii sunt persoanele care manifesta o dizabilitate matematica, neputand rezolva probleme simple de matematica sau intelege concepte matematice de baza. Disgraficii nu pot intelege folosirea literelor si nu pot scrie pe o suprafata limitata - cum ar fi o coala de hartie.

   In schimb, dislexicii sunt persoane extrem de intuitive, inteligente si creative care se bazeaza pe invatare vizuala, multi-dimensionala. Dar, deoarece gandesc in imagini, ei au probleme in ceea ce priveste simbolurile de orice fel, precum literele sau cifrele si cuvintele scrise.Gandirea spatiala/ vizuala este cu totul diferita fata de gandirea secventiala. Gandirea secventiala reprezinta modul de gandire comun, al oamenilor obisnuiti. Aceasta este asociata cu gandirea auditiva, liniara in timp si spatiu, implica analiza si progresia de la simplu la complex, precum si rationamentul deductiv (de la parte la intreg.)

    Pe de alta parte, gandirea vizuala reprezinta un sistem holistic de contopire si fuzionare a cunostintelor la nivel spatial, tridimensional. Acest tip de gandire implica sinteza, intuitia unor sisteme complexe si rationamentul inductiv (de la intreg la parte, fragment).

    Originar neurologica si genetica, dislexia poate fi explicata prin faptul ca persoanele care sufera de aceasta boala proceseaza informatia in alta zona craniana decat persoanele normale.

    10% din populatia lumii sufera de afectiuni dislexice si dezvolta moduri de scriere si citire anormale: inverseaza cuvintele prin scrierea literelor invers (mod de scriere cunoscut si ca "scrierea in oglinda" - scrisul apare inversat pe coala de hartie, dar poate fi citit prin reflectarea acestuia in oglinda), nu pot scrie literele unui cuvant in ordinea lor normala deoarece nu si-o amintesc sau citesc de la dreapta la stanga.

    De asemenea, la nivelul vorbirii intampina dificultati in punerea gandurilor in cuvinte, folosesc propozitii incomplete si fraze neterminate, nu pronunta in mod corect cuvintele lungi, modifica frazele, cuvintele si silabele.

    Majoritatea copiilor si adultilor dislexici au rezultate slabe la invatatura, in comparatie cu un IQ extrem de ridicat. Acest lucru rezulta din faptul ca ei nu pot face apel la metodele de invatare traditionale, de aceea profesorii trebuie sa se foloseasca de tehnici complementare de predare, precum: invatarea prin unitati reduse (elevului ii sunt prezentate informatii noi treptat, fragmentate in unitati foarte mici, pentru a-i stimula puterea de concentrare), supra-invatarea (repetarea continua a noilor informatii) si prezentarea multisenzoriala a noilor informatii (elevul trebuie sa perceapa noile informatii pe mai multe cai: auditiva, vizuala, tactila).

    Cum si cand se pune diagnosticul de dislexie?

    Daca problemele de orientare, cele de invatare sau dificultatile de organizare pot fi trecute usor cu vederea in primii ani de viata, parintii neconstientizand ca cel mic are o problema, odata ajuns la scoala, un copil intampina greutati ce ar trebui sa puna mari semne de intrebare.

    Astfel, varsta primilor ani de scoala este cea la care parintii afla de ce rezultatele copilului lor nu sunt cele asteptate, de ce straluceste prin istetime, dar nu poate scrie sau citi la fel ca ceilalti copii.

    In tari in care accentul nu se pune pe scris, ci pe comunicare verbala si proiecte, copiii dislexici pot trece neobservati mult timp, dar la un moment dat tot se vor lovi de anumite bariere.

    Ca parinte sau profesor esti dator sa te intrebi ce se intampla cu copilul/elevul tau atunci cand prezinta unele din semnele de mai sus.

    De asemenea, este posibil ca un dislexic sa fi trecut prin scoala convins fiind ca ceva este in neregula cu el, insa, celelalte calitati sa-l fi ajutat sa reuseasca in viata. Diagnosticul tarziu s-a semnalat in cazul multor persoane din tari in care dislexia nu este o boala foarte cunoscuta.

    Bineinteles ca poti citi diverse studii sau articole despre dislexie, dar diagnosticul final il pune doar un psiholog. Diagnosticarea consta in evaluarea copiilor prin niste teste lingvistice, cognitive, matematice, social-emotionale etc

    Cum si unde se trateaza dislexia?

    Pentru a trata corect aceasta tulburare, ar trebui ca toti cei implicati in acest fenomen: profesorii, psihologii, logopezii, parintii sau persoanele dislexice, sa cunoasca cat mai multe elemente sau scheme aplicate in strainatate.

    Din pacate, in Romania, greseala porneste inca de la gradinita sau scoala, acolo unde cadrele didactice nu sunt informate corect, uneori, catalogand un copil dislexic ca fiind unul cu retard mintal sau cu probleme de adaptare. De aici, numeroase alte efecte negative pot afecta psihicul celui in cauza si, binenteles, ingreuneaza ameliorarea problemei.

    Daca tari ca Anglia sau Italia au o scoala bazata pe comunicare si nu pe memorare, sistemul de invatamant romanesc ii dezavantajeaza pe dislexici. Scrierea, citirea, memorarea si evaluarea tot in scris a elevilor, face ca eventualele inzestrari ale unui copil dislexic sa se piarda, iar acesta sa se simta sclavul barierelor dislexiei pe care, insa, ceilalti le adancesc si mai mult.

    Copiii dislexici isi folosesc doar partea dreapta a creierului si, desi nu pot scrie, citi sau pronunta foarte bine, pot avea mai multe calitati si la un nivel mai inalt decat ceialti copii: o intuitie bine dezvoltata, o imaginatie bogata,abilitati muzicale sau artistice etc.

    Tratarea ar trebui sa fie bazata pe o buna cooperare intre toti cei implicati in acest proces. Specialistii il vor ajuta pe cel in cauza sa gaseasca cele mai bune modalitati de asimilare a cunostintelor.

    Invatarea prin unitati mici, prezentarea multi-senzoriala, asocierea unor notiuni cu lucruri, scrierea pe foi colorate, metoda citirii invers si apoi a “rasturnarii” cuvintelor pentru a intelege fraza corect, invatarea alfabetului sau a numerelor cu ajutorul unor obiecte, ore de logopedie speciala, toate ar trebui sa fie incluse in programul de recuperare al dislexicilor. 

La momentul actual, singura scoala specializata, ce aplica metode neconventionale, adoptate din strategiile specialistilor din strainatate este Gimnaziul Nicolae Balcescu din Targu Mures.

    Totusi, unele voci sustin ca solutia nu ar fi infiintarea unor centre particulare si destinate exlusiv copiilor dislexici, ci tratarea acestei probleme la scolile de stat, astfel incat sa se obtina rezultate multumitoare alaturi de ceilalti colegi ce nu intampina astfel de probleme.

    Nu ar fi de neglijat nici faptul ca in strainatate, li se acorda o atentie sporita persoanelor dislexice, avand ca prim interes integrarea lor si facilitarea dezvoltarii intr-un cadru normal : la scoala se acorda un timp mai mare de scriere, exista diverse programe pe calculator ce ajuta dislexicul atunci cand are unele blocaje, se acorda o suma lunara pentru hartie colorata, pentru sedinte la psiholog si logoped etc.



    Atunci cand se doreste adoptarea unui tratament complet, trebuie sa se aiba in vederea si folosirea unor metode mai putin conventionale, sau mai putin cunoscute ce au avut rezultate in cazul altor persoane.

    Astfel, unele solutii ar fi:

1. Indicatiile de tip stanga/dreapta, sus/jos, sau cele indicatiile de orientare sa fie asociate cu scheme sau obiecte precise pe care copilul sa le invete prin repetitie.

2. Asocierea numerelor cu obiecte: un dislexic nu va intelege niciodata de ce 5 plus 5 fac 10, dar daca ii vei desena sau arata 5 animale sau alte lucruri si apoi vei aduce alte trei item-uri , va reusi sa inteleaga si aceasta operatie matematica.

3. Problemele de scriere pot fi combatute, folosind o alta baza de scriere: o tabla, foi colorate, joculete cu litere, litere din ciocolata etc.

4. Daca dificultatile de pronuntie a anumitor litere ( fie ca ne referim la vocale sau consoane) dau batai de cap, invata acele litere pe rand, asociindu-le cu notiuni sau cuvinte care incep cu acele cuvinte. Mai intai pronunta cuvantul mai rar, insistand pe litera respectiva, apoi mai repede, pentru a obtine cursivitatea.

5. Asa cum scrierea poate fi mai atractiva prin diverse litere in forme si culori diferite, la fel se intampla si in cazul calculelor matermatice: foloseste zale colorate, bete de chibrit pentru a intelege mai bine mecanismul respectiv.

6. Cititul poate fi imbunatatit daca se gaseste un loc sau un stil propice fiecarei persoane in parte. Astfel, un copil poate citi mult mai bine cu voce tare sau in soapta, sau in diverse locuri unde se simte mai relaxat.

7. Diversele confuzii de orientare sau intre litere ca b-d, e, l etc, se rezolva asociindu-le cu altceva: de exemplu, poti purta la mana dreapta o bratara. Vei stii ca mana cu bratara este partea dreapta, si ca b vine de la bratara.

    Nu considera dislexia o boala mintala pentru ca multe personalitati si nu numai s-au confruntat cu aceasta tulburare, fapt ce nu i-a impiedicat sa ajunga faimosi in diverse domenii.

    Iata cateva dintre personalitatile care au suferit sau inca sufera de dislexie: Albert Einstein, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Leonardo da Vinci, Auguste Rodin, Erin Brokovich, Walt Disney, Winston Churchill, Cher, Whoopi Goldberg, Tommy Hilfiger, etc. Toti au avut probleme de invatare, citire si redactare, dar, cu toate astea, au reusit sa treaca peste aceste dificultati. Dupa cum ai citit mai sus, dislexia este o tulburare ce nu trebuie ignorata, dar nu reprezinta nici un obstacol de netrecut. Trebuie sa te inarmezi cu rabdare si sa cauti cele mai bune metode de a progresa.

by Maria